Stalin: „călăul de oţel” care a „sluţit” socialismul transformându-l în „spieretoarea” regimurilor occidentale

Se spune că într-o dimineaţă, după ce s-a trezit, Stalin ar fi găsit pe unul din slujitorii săi aşteptându-l cu masa. Surprins, l-a întrebat pe acesta cum de nu l-a auzit venind. Slujitorul i-a arătat papucii săi de casă, spunând mândru că mergând cu aceştia nu se aude nici musca. Mirat, Stalin l-a rugat să plece afară şi să mai intre încă o dată să vadă dacă e chiar aşa cum i-a spus. După ce s-a convins de asta, ar fi constatat ca pentru sine că în acest timp putea fi omorât şi el n-ar fi simţit nimic. Faţa slujitorului s-a întunecat instant, la care Stalin amabil a chemat pe unul din subordinea sa căruia i-a ordonat să-l execute pe acest amărât fără nici o explicaţie. Dar nu s-a oprit aici, fiindcă deja devenise un „obicei” ca atunci când cineva trebuia „înlăturat”, să fie executaţi sau în cel mai bun caz trimişi în Siberia şi familia celui „ingrat”, chiar şi prietenii cei mai apropiaţi. Astfel, din cauza unui simplu gest destinele atâtor oameni au fost frânte.

De unde această gândire malefică? Stalin, la fel ca orice tiran, era un paranoic. Se temea de răzbunare. Aşa că făcând un calcul „mental” simplu, a găsit „soluţia” pentru temerile sale: înlăturând nu numai pe „contrarevoluţionar”, ci şi pe familia acestuia, ba şi pe cei mai buni prieteni ai săi, astfel putea dormi „liniştit” ştiind că nu-l paşte nici o ameninţare sau răzbunare. Poate şi asta e o cauză a faptului că nu a avut de înfruntat nici o opoziţie, ba dimpotrivă, unii l-au plâns pe „tătuc” cu „lacrimi de crocodil” şi după moartea sa chiar şi pe meleagurile noastre mioritice.

Pentru mine ca istoric (mă refer ca om cu studii în acest domeniu şi atâta tot) întotdeauna m-a mirat cum de a reuşit acest om să acapareze atâta putere şi să fie atât de adulat de poporul sovietic şi nu numai. Şi asta pentru că nu avea talentul oratoric al lui Hitler, ba se spune că nu-i prea plăceau discursurile, că prefera să fie un om „al faptelor”. De asemenea, se spune chiar că nici măcar nu se străduise să-l citească pe Marx sau pe Lenin. Tot astfel, nici nu se compara ca şi cultură, talent oratoric şi popularitate cu adversarul său politic de la început, Leon Troţki, pe care prin jocuri politice l-a făcut să cadă în dizgraţie, ca apoi să ducă treaba „până la capăt”, trimiţând un asasin după el tocmai în Mexic care nu şi-a ratat „ţinta”. Toate acestea culminează cu testamentul lui Lenin, în care părintele comunismului sovietic cerea expres ca Stalin să nu fie numit succesor al său.

Cu toate acestea, cum a reuşit acest simplu „gruzin” să se impună politic? Prin crime, vărsări de sânge, genociduri. „Călăul de oţel” sovietic a lăsat în urma sa milioane de victime chiar din propriul său popor, mai mult decât Hitler şi Mussolini la un loc.

Stalinismul a militat pentru „egalitate”, „desfiinţarea claselor”, iar nediscriminarea a fost respectată chiar şi în crime. Stalin a acaparat puterea concomitent cu eliminarea oricărei potenţiale opoziţii, iar asta a însemnat „epurări” în toate compartimentele vieţii. O întreagă elită a fost executată fără ca nimeni să se îndoiască de acuzaţiile ce i-au fost aduse, eternele „suspiciuni” de a fi spionii „capitaliştilor”, „contrarevoluţionari”, „terorişti” sau „trădători ai poporului”, şi asta pentru că chiar şi simple întrebări îţi puteau aduce numele pe aceeaşi listă neagră. „Logica” stalinistă potrivit căreia elitele sunt potenţiale surse de opoziţie, nu a luat însă în considerare neprevăzutul, pentru că de cele mai multe ori locurile vechei elite au fost ocupate de incompetenţi „fideli”. Aşa se face că războiul l-a luat prin surprindere.

Dar versatul dictator a reuşit să o scoată la capăt şi de data aceasta. Dintr-odată păcatul „capital” de a fi alitatul „occidentalilor” a devenit o opţiune. Iar apoi, la ce-i mai trebuia elită militară, dacă avea destulă „carne de tun”? Mărturiile unor veterani de război care au participat la bătălia de la Stalingrad  sunt cu adevărat cutremurătoare. Au fost trimişi câte 3-4 cu o singură armă să facă faţă inamicului.

L-a lăsat chiar şi pe fiul său, Iakov, să moară în prizoneriat german, deşi nemţii i-au propus un schimb de prizonieri.

În final, Stalin s-a bucurat de statutul de învingător al războiului în urma căruia a obţinut multe beneficii teritoriale şi materiale. Dar ca mai întotdeauna, chiar şi monştrii pot fi învinşi de alţi monştri mai puternici.

În 1953, în urma unor abuzuri, nopţi nedormite cu petreceri şi mult alcool, „tătucul” făcea atac cerebral, iar câteva zile mai târziu era declarat mort. Astea sunt datele oficiale, însă există şi o teorie neoficială. Se pare că Lavrenti Beria, lider, printre altele, al viitoarei KGB, un bun „tovarăş” al lui Stalin şi o bestie care-l întrecea prin cruzime chiar şi pe dictator, dacă e să dăm crezare spuselor Svletlanei Stalin, l-ar fi otrăvit.

Aşa îşi găsea sfârşitul unul dintre cei mai mari criminali care au întunecat filele istoriei, nu înainte însă de a coborî cu privirea un blestem tăcut către martori. Către cine mai exact? Poate către cei care l-au otrăvit? Foarte posibil, dacă mai consemnez că peste aproape 10 luni îl urma şi Beria, executat pentru trădare, activitate contrarevoluţionară, terorism şi viol.