Rusul care a „disecat” sufletul

Într-un articol anterior vorbeam despre cartea mea preferată. Însă, în afară de ea, am multe alte preferinţe. Îmi place şi Shakespeare, şi Hugo, şi Dickens (ce-i drept ultimul mai mult în „tinereţe” 🙂 ) şi Eminescu sau Camil Petrescu (ca să iau şi nişte exemple de la noi), îmi plac mulţi scriitori din literatura română şi universală. Dar nici unul nu a reuşit până acum să-mi pătrundă în suflet aşa cum a făcut-o un rus.

Curios lucru că a făcut-o tocmai un rus 😀 şi asta pentru că studiind istoria poporului român mi-am format iniţial multe prejudecăţi despre ruşi. E drept că ruşii întodeauna şi-au urmat propriile interese şi „ne-au trădat” mai mereu fără „remuşcări”. Chiar nu mi-am putut explica naivitatea oamenilor politici români interbelici care au trimis tezaurul ţării „spre păstrare” tocmai în Rusia, ţară care „ne-a prostit” destul de multe ori până atunci. Nu mai vorbesc că „au păstrat” aşa de bine acel tezaur că nici astăzi nu ni l-au mai returnat.

Dar acest autor a reuşit să mă facă să trec peste orice prejudecăţi şi să înţeleg mai bine poporul rus, multe dintre trăsăturile sale regăsindu-se foarte bine şi la poporul nostru. Dar mai ales, acest scriitor m-a ajutat să-i înţeleg pe oameni în general, să iubesc viaţa şi să empatizez cu suferinţa altora.

Cine este acest scriitor? Probabil că mulţi aţi ghicit. Este vorba despre Feodor Mihailovici Dostoievski.

Fie că este vorba despre „Idiotul”, „Crimă sau pedeapsă” sau „Fraţii Karamazov” (ca să amintesc cele mai cunoscute opere ale sale), veţi descoperi cu siguranţă în Dostoievski un „chirurg” al sufletelor, dar doar unul care pătrunde în suflete, le descoperă suferinţa, descoperă şi cauza ei, uneori oferă şi „remediu”, dar de cele mai multe ori nu le şi vindecă. Şi asta pentru că sufletele se pot „vindeca” doar singure, iar până şi cele care reuşesc în final să se vindece, tot rămân cu „cicatrice”.

Suferinţa umană este un laitmotiv al creaţiei sale, dar chiar şi în suferinţă Dostoievski găseşte o bucurie de a trăi. Toată opera sa, deşi sunt destule personaje care renunţă la „luptă”, parcă-ţi şopteşte: trăieşte… Eşti chinuit de boli, trăieşte, viaţa îţi oferă numai mizerie, trăieşte, eşti dispreţuit şi nedreptăţit de toţi, trăieşte… Trăieşte, trăieşte, trăieşte! Că nimic nu este mai frumos decât a trăi şi a te bucura de frumuseţea vieţii, chiar dacă toată lumea „se va strădui” să-ţi facă din ea un iad.

Poate dacă aceste îndemnuri veneau de la un altul, nu m-ar fi atins atât de mult. Dar ele vin de la un Dostoievski, unul care a petrecut vreo 4 ani în lagărele din Siberia, un bolnav epileptic care scria aceste rânduri între crize de epilepsie, unul care ajunsese la un moment dat să fie atât de prins de patima jocurilor de noroc, încât l-a adus la sărăcie. Deci, unul care ştia cu siguranţă despre ce vorbeşte.

În anii 1840, mişcat de sărăcia iobagilor, s-a alăturat Cercului Petraşevski, nişte socialişti utopici şi revoluţionari antiţarişti. Din cauza acestei legături, în 1849 este arestat din ordinul ţarului şi condamnat la moarte.

Pe un ger năprasnic, îmbrăcat doar în halat, după ce a sărutat crucea şi s-a închinat, refuzând categoric să se împărtăşească, tânărul Dostoievski se afla în faţa plutonului de execuţie. Avea pe atunci doar 28 de ani şi mai erau 3 zile până la Crăciun, iar lui nu i-au mai rămas decât câteva secunde până ce urma să se dea comanda de a se trage. Dar chiar în ultimul moment, un ofiţer a venit cu ordinul ţarului de a i se comuta pedeapsa în muncă silnică.

Oare nu ştia Dostoievski ce înseamnă să poţi să trăieşti, să ai posibilitatea de a te bucura de frumuseţile vieţii?

„un condamnat la moarte, un ceas înainte de execuţie, spunea sau se gândea, că dacă ar fi silit să trăiască undeva la o mare înălţime, pe piscul unei stânci oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust, încât abia i-ar fi încăput picioarele, iar jur împrejur ar fi numai prăpăstii, valuri, întuneric etern, singurătate şi furtună, şi să rămână pe spaţiul acela de jumătate de metru o viaţă întreagă, o mie de ani, o veşnicie, tot ar fi mai bine decât să moară! Numai să trăieşti, sa trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti!… Cât adevăr e în asta! Cât de ticălos e omul! Dar şi mai ticălos este acela care pentru asta îl numeşte ticălos…” (F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă).