Despre dispreţ sau mândria de a fi „normali”

Dacă am urât ceva în viaţă, am urât bătaia de joc, miştourile, dispreţul „inteligenţilor” faţă de cei „săraci cu duhul”. Dar presupun că nu toţi urăsc asta, ba unii chiar „iubesc” să-şi umilească semenii sau măcar să privească cum alţii sunt luaţ în râs doar pentru că „nu îi duce capul”. Altfel nu îmi pot explica cum devin virale filmuleţele de pe net cu persoane ale căror singură vină e că s-au născut cu un coeficient de inteligenţă mai mic decât al majorităţii. Sunt un idealist, dar ori de câte ori văd astfel de filmuleţe şi citesc comentariile şi insultele „deştepţilor”, simt cum îmi pierd speranţa în umanitate.

Oare cu ce suntem noi mai presus decât alţii că ne merge mintea mai bine şi mai repede? Oare e meritul nostru, iar cei care s-au născut cu o inteligenţă scăzută sau chiar cu retard, e vina lor? Oare rolurile nu ar fi putut să fie inverse, dar pur şi simplu „aşa a fost să fie”? Atunci de ce ne considerăm superiori altora, ba mai şi râdem de ceilalţi? De ce ne batem joc de ei? Pentru că mai nou umorul a ajuns să „însemne” bătaie de joc, iar bătaia de joc „pamflet”. Asta e lumea în care trăim.

Eu unul consider aşa-zisele „parodii”, scenete „a la Mondenii” sau Bendeac (şi mulţi alţii, că de când am net am renunţat la „dejecţiile” televizorului şi nu-i mai ştiu pe toţi), doar un miştou abject. Un înţelept nu va râde niciodată de capacităţile mentale ale seamănului său şi chiar dacă va mai zâmbi din când în când, nu o va face constant şi nici cu mândrie sau răutate. Doar persoanele „reduse” vor face aşa faţă de alte persoane, iar ceea ce nu ştiu ele e că asta le face cu mult mai „reduse” decât cele de care râd.

Dar viaţa e „darnică” cu o parte dintre astfel de „miştocari” şi le va deschide la un moment dat ochii. Şi asta pentru că Dumnezeu are alte „standarde”. El simpatizează pe cei „săraci cu duhul”, îi ridică pe cei „smeriţi”, iar piatra pe care o „leapădă” zidarii, El o pune în „capul unghiului”.