Întreaga lume în care trăim se caracterizează printr-o dualitate omniprezentă. Noi oamenii suntem nevoiţi să pendulăm mereu între extreme, puţini dintre noi reuşind să păstreze acel echilibru care ne aduce liniştea sufletească. Şi asta pentru că binele se luptă cu răul, dragostea cu ura, iertarea cu răzbunarea, adevărul este „în competiţie” cu minciuna, viaţa încearcă să „păcălească” moartea, pacea este ameninţată de război, fericirea este urmată de tristeţe şi invers, sănătatea este ameninţată de boală etc. etc. Prin urmare, fiecare concept îşi are „naşul” sau măcar un inamic redutabil. Cu alte cuvinte, nu există „extreme” doar de un fel, fără măcar un „omolog” de cealaltă parte.
În medicină, s-au făcut foarte multe descoperiri în ultimul secol. Industria farmaceutică a „explodat” pur şi simplu, s-au descoperit vaccinuri care reuşesc să prevină sau să lupte împotriva bolilor infecţioase, iar în ultimă instanţă intervine chirurgia şi în acest fel viaţa devine mai suportabilă şi mai lungă. Foarte multe boli considerate veacuri de-a rândul, dacă nu chiar milenii, fără leac, au devenit astfel vindecabile. Cu toate acestea, chiar şi astăzi există maladii în faţa cărora ştiinţa şi medicina depun pur şi simplu „armele” şi se declară „învinsă”. Chiar nu se mai poate face nimic în cazul unor boli? Să fie ele „invincibile”?
Personal, eu nu cred că există boli „incurabile”, ci doar boli a căror leac nu a fost descoperit încă. Evident că nu sunt din domeniu şi nu aş putea să-mi demonstrez „teoria” sau „ipoteza” oricât m-aş strădui, dar pornind de la discuţia despre dualitate de la începutul articolului, refuz să cred că există viruşi, infecţii, microbi, şi deci boli, care să nu-şi aibă „naşul”, „omologul”, un adversar pe măsură, cu şanse să le doboare. Dar poate că nu ne dăm silinţa mai mult să descoperim astfel de leacuri, ne resemnăm prea uşor sau pur şi simplu nu fac parte din „agenda” noastră de priorităţi. Cel puţin asta e concluzia pe care o trag când mă gândesc cu ce-şi petrece timpul şi-şi iroseşte resursele comunitatea ştiinţifică.
Oamenii vor să „călătorească” în timp, să descopere „elixirul” tinereţii, să cucerească spaţiul cosmic, nu să combată „banalul” virus HIV, ca să aduc un exemplu. Şi în vremea asta, mulţi din semenii noştri care îşi doresc o viaţă normală, nu „basmele” umanităţii, se sting uşor fără să mai primească nici o şansă. Îmi place să cred că mai există totuşi pe undeva o Marie Curie, un Robert Koch, un Louis Pasteur sau, de ce nu, un Nicolae Paulescu, care se încăpăţânează să nu introducă în vocabularul lor cuvântul „imposibil”.
A nins în sfârşit şi pământul e alb ca într-o adevărată iarnă, iar mie îmi stă gândul tot la probleme existenţiale 🙂 .
Lumea lui Teonymus 