„Mica Unire”: un succes al diplomaţiei româneşti

La mijlocul secolului al XIX-lea, „chestiunea românească” a devenit o problemă internaţională de mare importanţă în echilibrul internaţional. A fost pusă în discuţie mai întâi la Conferinţa de la Viena din 1855, apoi la Conferinţa de la Constantinopol şi la Congresul de Pace de la Berlin din 1856. Ştim cu toţii desfăşurarea evenimentelor. S-a renunţat la protectoratul rusesc asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti, iar în schimb s-a instituit o suzeranitate otomană sub garanţia Marilor Puteri. Acestea vor elabora un document intitulat Convenţia de la Paris (1858), în baza căruia se vor organiza „adunări ad-hoc” în vederea alegerii „unui domn” în cele două ţări. Profitând că acest document nu specifica clar ca domnul ales în cele două principate să fie diferit, Alexandru Ioan Cuza va fi ales domn atât în Moldova (5 ianuarie 1859), cât şi în Ţara Românească (24 ianuarie 1859), desăvârşindu-se în acest fel unirea „de jure” a celor două principate.

Image

Acestea sunt fapte cunoscute de majoritatea dintre noi care am trecut printr-o şcoală, dar puţini ştim şi dedesubturile unirii Principatelor Române. De aceea, din prea mult patriotism, de multe ori se exagerează factorul intern şi este ignorat cel extern şi nu mi se pare corect, pentru că fără un context internaţional favorabil această unire nu ar fi fost posibilă. Un merit l-au avut aşadar şi diplomaţia şi clasa politică românească, acestea reuşind să profite la maxim de conjunctura internaţională.

Din cele 7 Puteri Garante, 4 erau favorabile unirii, iar 3 împotrivă, iar această poziţie a lor nu era izvorâtă dintr-o „dragoste” faţă de poporul român sau dintr-o „rea voinţă”, ci pur şi simplu din interese. Relaţiile Internaţionale întotdeauna au fost conduse de interese, aşa a fost atunci şi aşa e mereu.

În fruntea puterilor „unioniste” se afla Franţa, care îşi dorea recăpătarea prestigiului şi poziţiei internaţionale pierdute în urma căderii primului imperiu. Exista deci un interes strategic, Franţa urmărind crearea unui stat prieten în spatele austriecilor pe care să se sprijine la nevoie, dar şi unul economic, noul stat român urmând să devină un debuşeu pentru expansiunea economică a imperiului. Poziţiei Franţei i s-au alăturat Sardinia şi Prusia. Entuziasmul lor este uşor de explicat, şi ele îşi doreau unirea tuturor conaţionalilor lor în aceleaşi graniţe. Surprinzător, Imperiul Ţarist a ales tabăra „unionistă” şi asta pentru că învinsă în Războiul Crimeei, a căutat să facă pe plac învingătorilor şi cum îşi dorea şi o alianţă cu Franţa, se înţelege poziţia adoptată. În schimb, Marea Britanie a adoptat o poziţie oscilantă. Iniţial s-a pronunţat pentru unirea Principatelor Române, dar cum îi convenea situaţia internaţională, a cedat insistenţelor Turciei. Aceasta din urmă se temea ca exemplul dat de români să nu fie urmat şi de alte popoare din propriul imperiu, la fel ca şi Imperiul Habsburgic, cel mai înverşunat duşman al „micii uniri”. Austriecii îşi doreau chiar anexarea Principatelor Unite de la Rusia, ori acum cu dubla alegere, se temeau ca noului stat să se alăture în viitor şi Transilvania şi Bucovina. Nu mai vorbesc că existau şi raţiuni economice importante.

Deci existau divergenţe şi interese între marile puteri, de care diplomaţia românească s-a folosit magistral. Cum a făcut-o? Prin „sistemul faptului împlinit”, despre care Nicolae Iorga afirma că este un „element de originalitate creat de români”. Concret, Marile Puteri ordonau, iar românii „tăceau şi făceau” 🙂 . Şi cum în cadrul lor existau interese diferite, de fiecare dată cei 7 erau nevoiţi să realizeze un consens, să recunoască „faptul împlinit”, cerând anumite condiţii, care şi acestea erau încălcate de români, punându-i iar în faţa unui „alt fapt împlinit” 🙂 . Acest sistem a dat roade până la obţinerea independeţei, când nimeni nu mai avea dreptul să „mai pună condiţii” statului român.

Evident, un mare merit l-au avut în acest sens mari diplomaţi precum Vasile Alecsandri (da, chiar „bardul de la Mirceşti” 🙂 ), dr. Ludovic Steege, Ştefan Golescu, prinţul Obolenski ş.a.. Şi datorită muncii unor astfel de oameni am reuşit să realizăm pe cale paşnică deziderate naţionale vechi de secole, când alţii ca italienii şi germanii au trebuit să plătească şi cu sânge.

S-ar merita să mai fie amintiţi şi ei din când în când cu ocazia unor astfel de sărbători, mai ales că astfel de diplomaţi au devenit „păsări rare” care nu prea se mai găsesc în „habitatul” nostru…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Istorie, Toate postările și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la „Mica Unire”: un succes al diplomaţiei româneşti

  1. Marian zice:

    Daca in loc sa fi istoric d e meserie ai fi …lacatusi mecanic si montaj utilaje …poate c-asi fi fost de acord cu sintagma ” un succes al diplomatiei romanesti ” insa asa….da-mi voie sa te aduc cu picioarele pe pamant sau cel putin sa-ti solicit sa fi corect in ceea ce spui . Nu uita ca , daca n-ar fi fost ” interese superioare ” in joc….s e putea da si Golescu si Alecsandri { apropo …de ce ai pus intre ghilimele denumirea pe drept dobandita si recunoscuta ca atare , bardul de la Mircesti ? } de ceasul mortii ca AL.I.Cuza n-ar fi fost ales in veci domn ale celor doua tari romane , iar acestea nu s-ar fi unit in veacul vecilor ! Astea sant intr-adevar informatiile pe care un istoric este obligat d e …deontologie sa le prezinte dincolo de fel de fel de efuziuni patriotice sau patriotarde . Ce-i insa foarte adevarat in ceea ce spui matale in postare , este faptul ca , diplomatia romaneasca a cam disparut , iar diplomatii adevarati , diplomatii pur sange au devenit rara avis in politica externa romaneasca si-n general in politica lumii . Sa nu uiti relatiile de amicitie pe care Nicolae Titulescu le avea cu FDR sau cu cel c e avea sa devina Maresal al Frantei , Petain si nu-i rau d e amintit inclusiv faptul ca , atunci cand cu raptul Robbentrop -Molotov , Nicolae Titulescu desii nu mai era Ministru de Externe a fost sunat de insusi Benito Mussolinni special pentru ca Il Duce sa-si exprime compasiunea si intelegerea fata de raul prin care trecea Regatul Romaniei . Asta o spun aia de la SSI-ul d e atunci care a fost probabil precursorul SRI de azi .

    • Teonymus zice:

      Nu sunt „istoric de meserie”. Pur şi simplu am făcut istorie la facultate, iar acest subiect l-am studiat temeinic. Dacă vreţi, vă dau şi bibliografie. Eu consider „mica unire” şi un succes al diplomaţiei româneşti. Evident, meritul românilor este incontestabil. Acest colonel Alexandru Ioan Cuza a fost ales prin voinţa poporului.
      Titlul a fost un pic forţat, pentru că de multe ori nu prea se aminteşte meritul diplomaţiei în această chestiune. Pentru că dacă unirea Principatelor nu era recunoscută de Marile Puteri, era degeaba sau „în cel mai bun caz” unirea ar fi fost realizată (deci şi acceptată) numai prin vărsare de sânge, aşa cum a fost în cazul italienilor sau al germanilor. Dar am ştiut să „tragem sforile” bine. Şi asta este meritul diplomaţiei româneşti din acea vreme.

      • Teonymus zice:

        „Nu uita ca , daca n-ar fi fost ” interese superioare ” in joc….s e putea da si Golescu si Alecsandri (…) de ceasul mortii ca AL.I.Cuza n-ar fi fost ales in veci domn ale celor doua tari romane , iar acestea nu s-ar fi unit in veacul vecilor !”
        Eu nu am negat meritul voinţei populare, cât despre alte interese, mai ales în plan internaţional, oare nu am arătat eu însumi în articol?
        Şi apoi , mulţi se opresc la unirea din 24 ianuarie 1859, dar puţini se gândesc că pentru a avea efecte, trebuia să fie recunoscută pe plan internaţional. Ori munca asta a revenit diplomaţilor vremii. De asta am folosit acest titlu. 24 ianuarie doar a pornit un proces care a durat ceva ani. La acest subiect nu prea puteţi să-mi găsiţi „nod în papură”, fiindcă eu mă bazez pe documentele vremii, ori dacă ele nu au dreptate, atunci cine are?

      • Marian zice:

        Ma-nbolnavesti de nervii din cap !!!!!!!!!! Nu mai zice ca n-ai ” facut istorie ” ca ….nu esti ” istoric ” !!!!!!!!!!! Pai eu te-am laudat ca atare si-n Darasti si la carciuma din coltul strazii !!!!!!!!!!!!! Ce vrei sa ma fac de ” Lokum ” in fatza alora , spunandu-le ca …de fapt m-am laudat degeaba cu o relatie inexistenta ??????

      • Teonymus zice:

        Îmi place istoria, am studiat-o la şcoală, am studiat-o şi la facultate. Dar facultatea pe care am făcut-o eu nu a fost de istorie „pură”. Dar recunosc că m-am format ca istoric. Dar nu sunt „de meserie” istoric. Asta e adevărat, deşi poate mi-ar fi plăcut să fiu 🙂 .

  2. Marian zice:

    Bine , bine onorabile dar…la intrebarea pusa in legatura cu ghilimelele puse atunci cand ai pomenit despre Vasile Alecsandri , tot n-ai binevoit sa raspunzi ! Nu-i nimic o sa trec cu vederea deoarece …asa sunt eu cumsecade din fire , adica un bun crestin cum ai spune dumneata 😉 ! Iti doresc o seara cat mai linistita in continuare stimate Teonymus !!!

    • Teonymus zice:

      Am pus în ghilimele pentru că acesta i-a rămas supranumele lui Alecsandri poetul şi am menţionat asta ca să se ştie că este vorba chiar de el, pentru că mulţi din păcate nu-i cunosc şi „opera” diplomatică.
      Noapte bună!

      • Marian zice:

        Numai un prost nu stie faptul ca , Vasile Alecsandrii inainte de a fi poet , inainte de adevenii ” bardul de la Mircesti „…a fost pregatit pentru diplomatie , ca-n orice familie destupata la cap si mai ales avand oarece stare materiala { iar familia lui Alecsandri chiar avea o stare materiala mai mult decat multumitoare } ce existau pe atunci in Tarile Romane !

      • Teonymus zice:

        Eu nu i-aş numi „proşti” pe cei care nu ştiu că Alecsandri a fost şi diplomat, ci cel mult „ignoranţi” 😀 . Oricum, mulţi au auzit de Alecsandri poetul, dar cred că mai puţini şi de Alecsandri „diplomatul”, aşa că acea specificare poate a fost binevenită pentru unii 🙂 .

  3. Marian zice:

    Ignorant e una , prost e alta , iar cei c e nu stiu macar atata lucru referitor la cariera diplomatica a lui Vasile Alecsandri sant in mod sigur cei ce-i ortografiaza numele folosinr X-ul deci …niste prosti !!!!!!!!!!!!!!!

    • Teonymus zice:

      Na, poate mai greşesc şi ei tastele. Nu fiţi aşa dur 😀 . Chiar şi dvs. aţi scris mai sus Alecsandrii în loc de Alecsandri 😀

      • Marian zice:

        Una-i una…alta-i alta stimabile 😦 ! Poti tasta doi ” i ” din graba , dar sa-i pocesti numele tipului folosind X-ul { chiar daca ” gadila ” la fel in urechi ….vorba lui Rostogan 😉 } , in locul unui grup de consoane pe care l-au hotarat parintii individului in ortografia numelui copilului lor …acel grup de consoane arhicunoscut de catre toti cei ce au trecut macar prin clasa a I-a din orice scoala generala , asta-i chiar prea de tot ! Pai daca asa au dorit ai lui s-al numeasca , daca asa au dorit sa-i ortografieze numele …cum dracu sa-ti permiti luxul de a scre altceva decat ce -i deja scris ? Iar chestia asta mergea in cazul unui mitocan oarecare , insa in cazul unui poet national , asa cum este Alecsandri….parca-i prea de tot onorate Teonymus , fara suparare parca-i prea d e tot !

      • Teonymus zice:

        S-au mai făcut astfel de greşeli gramaticale în cazul scrierii numelui în certificate de naştere. Nu cred că a fost şi cazul lui Alecsandri totuşi 😀 .
        Dar vă dau dreptate, dacă treci printr-o şcoală, o astfel de greşeală este inacceptabilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s