Istoria bombei nucleare: partea II

Începutul dezvoltării armei nucleare se regăseşte în anii celui de-al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea Proiectului Manhattan, prin intermediul căruia Guvernul Statelor Unite a reunit cercetători din lumea întreagă a căror unică misiune era să dezvolte o armă cu o putere de distrugere superioară oricăror arme existente în acel moment în lume. În câţiva ani, cel mai important centru al proiectului, superlaboratorul construit pe podişul Los Alamos din New Mexico, a adunat unele dintre cele mai strălucite minţi din domeniul fizicii. Dar nici unul dintre ei nu se aştepta ca puterea de distrugere a „invenţiei” lor să fie atât de mare.

Şi acesta este unul dintre motivele care au dus la decizia folosirii noii bombe în Hiroshima şi Nagasaki. Însă urmările devastatoare i-au şocat pe americani, iar preşedintele Truman a oprit folosirea armei nucleare într-o a treia ţintă japoneză, iar mai târziu a refuzat categoric să o folosească în Războiul din Coreea (1950-1953). Dar răul a fost deja făcut. SUA s-au dat „de gol”, iar Stalin dorea cu orice preţ să deţină şi el această „armă minune”.

Aflarea secretelor bombelor care au distrus Hiroshima şi Nagasaki nu a fost o sarcină prea grea pentru serviciul secret sovietic, NKGB. La aceasta au contribuit o serie de spioni, precum chimistul Harry Gold, mecanic în Los Alamos, David Greenglass sau soţii Julius şi Ethel Rosenberg. Astfel, în doar 3 ani URSS testează deja arma sa nucleară, iar în 1951 îşi construieşte şi o bombă cu hidrogen (termonucleară).

Cu trecerea anilor, SUA şi URSS-ului li se vor adăuga şi alte state care vor deveni puteri nucleare. Astăzi, există 8 puteri nucleare declarate: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India, Pakistan, Coreea de Nord. Lor li se adăugă şi Israelul, deşi refuză să recunoască că deţine arme nucleare, şi poate şi multe alte state care dezvoltă în secret proiecte nucleare (în frunte cu Iranul).

Dar oare „psihoza nucleară” chiar este justificată? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere că puterea unei singure bombe nucleare de 50 megatone este de zece ori mai mare decât totalitatea exploziilor care s-au produs în cel de-al doilea război mondial şi degajă mai multă energie decât exploziile care au avut loc în toate războaiele prin care a trecut omenirea până la sfârşitul războiului rece. Practic, s-a creat arma care poate produce, direct şi efectiv, anihilarea umană; ea poată să şteargă complet un stat şi populaţia sa de pe pământ.

„Bomba ţarului”- cea mai puternică bombă nucleară construită vreodată (Sursa:nuclearweaponarchive.org)

Războiul nuclear nu mai intră în logica raţională a războiului, pentru că distrugerea este reciprocă şi nici o parte nu poate fi declarată învingătoare în urma acestui conflict, ba ambele riscă să dispară. Mai mult decât atât, izbucnirea unui conflict nuclear într-una sau alta din zonele lumii face ca nici o regiune, nici un continent să nu se poată socoti la adăpost, pentru că efectele exploziei depăşesc orice graniţă.

Arma nucleară nu este deci o armă cu care se câştigă războaiele, ci istoria a arătat că este mai degrabă o armă de „intimidare”. Mulţi istorici sunt de părere că războiul rece nu a degenerat într-un război total şi datorită faptului că cele 2 superputeri deţineau arma nucleară, ceea ce le-a făcut să acţioneze cu prudenţă. Cu alte cuvinte, că nu am mai avut un al treilea sau chiar al patrulea război mondial, este şi datorită apariţiei acestei arme care descurajează orice agresiune între marile puteri, pentru că fiecare ştie că a porni un război nuclear înseamnă a te „sinucide”.

Avea mare dreptate Albert Einstein când întrebat cum se va lupta în al treilea război mondial, ar fi spus: „Nu știu cum se va lupta în al treilea război mondial, dar pot să vă spun ce vor folosi în al patrulea – pietre!”. Sper ca mai marii lumii să aibă înţelepciunea şi să evite o reîntoarcere în „zorii” umanităţii sau chiar o apocalipsă grăbită de noi înşine.