O iubire de vis

Cândva, umblam ca un bezmetic prin această lume, iar nefericirea mi-era tovarăşă de drum. Mă apăsau poveri atât de grele încât nici nu mă mai sinchiseam să le ascund. Oricum eram invizibil, aşa că la ce bun? Dar într-o zi, te-ai apropiat de mine tu, un om cu chip de înger, şi m-ai întrebat zâmbind:

-Oare de ce nu vrei tu să fii fericit?

Am vrut să-ţi spun că eu nu pot să fiu fericit, că mie mi-este dat să fiu nefericit, dar nu ai mai aşteptat ca să-ţi răspund. M-ai luat de mână, m-ai ridicat şi m-ai scos din hăul în care eram căzut, iar eu în loc să-ţi mulţumesc, mă întrebam năuc: „de ce nu pot să mă opun?”.

Mâna ta mică în mâna mea şi zâmbetul tău m-au liniştit într-o clipită şi m-am lăsat purtat de tine prin locuri a căror frumuseţe mă copleşea. Am mers aşa o oră sau un secol, nu mai ştiu, până când ne-am aşezat la umbra unui stejar bătrân. M-ai lăsat să-mi revin puţin, apoi ca un copil care a greşit şi vrea să capete iertare, mi-ai şoptit:

-Te iubesc, suflet nefericit!

Precum un sărman peste care a căzut o năpastă, am început să mă întreb ca un nebun: „De ce eu, Doamne? Ce am făcut să merit asta? De ce eu?” Dar dintr-odată sufletul meu a fost cuprins de o fericire pe care nu o mai puteam controla şi am început să plâng. Da, plângeam ca un copil, iar tu în loc să-mi spui că va trece, mâinile tale calde care mi-au şters lacrimile reci mi-au spus că va trebui să mă obişnuiesc cu această fericire, fiindcă ea nu mă va mai părăsi de-acum…

Te iubesc… Oare prin ce vrajă a fost ascunsă atâta putere în atât de puţine cuvinte? Te iubesc, atât şi nimic mai mult, gura ta nu a mai rostit nici un cuvânt. Dar au început să-mi vorbească părul tău mişcat uşor de vânt, ochii tăi blânzi, mâinile tale mici care mă îmbrăţişau strâns… Întreaga ta făptură de femeie îmi vorbea, iar eu înţelegeam şi-i răspundeam la fel, fără să rostesc nici un cuvânt…

Sufletele noastre şi-au vorbit astfel până când soarele, gelos că feţele noastre strălucesc mai tare decât el, ne-a lăsat singuri. Iar noi eram fericiţi, fericiţi, fericiţi…

 

Pe stradă, a trecut o sirenă care cred că a trezit tot cartierul. Mă uit la ceas şi văd că este abia ora două. Mă culc la loc, scrâşnesc din dinţi şi-mi spun: „Iar visul acesta nenorocit…”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Creaţii literare și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la O iubire de vis

  1. Crisego zice:

    Chiar ma pregateam sa zic sa fie intr-un ceas bun…. Frumoasa poveste! Pacat ca momentan e daor un vis….

    • Teonymus zice:

      Trebuie să specific că povestirea la persoana întâi e un procedeu artisitc. Aşa că nu e vorba neapărat despre mine 😀 . Îmi place să scriu la persoana I. Mai am multe astfel de postări şi nu vreau să se creadă că sunt despre mine. Mă mai joc şi eu „de-a literatura” din când în când 🙂 .
      Chiar am vrut să scriu aceste rânduri ca versuri ale unui poem, dar până la urmă am optat pentru proză. Deci chiar dacă mă mai inspir şi din realitate, sunt doar nişte „experimente” artistice 🙂 .

  2. ilussoria zice:

    dar arta este oglinda artistului, invalmaseala de dorinte si suferinte, ganduri sau sentimente ingramadite Intre versuri ce nu pot cuprinde Niciodata tot ce vrei sa exprimi. Cuvintele sunt de multe Ori prea sarace ,o stiu din experienta insa fiecare arta porta amprenta creatorului sau, trebuie sa recunosti. Stilul, predilectia pentru anumite stari si teme spun multe despre cel care crede ca se ascunde dupa ea…

    • Teonymus zice:

      Da sigur, şi în cazul unuia ca Dostoievski, care a scris „Crimă sau pedeapsă” sau alţii care şi-au ales teme „non-conformiste”, se regăsesc în „caracterul” personajului? Nu neapărat. Autorul poate fi un „cameleon”, iar prin asta poate transmite gânduri şi sentimente. Dar este o greşeală să identifici autorul cu naratorul, asta dacă nu este un roman autobiografic sau un jurnal. Regula asta am învăţat-o încă din primele clase şi îi rămân fidel 🙂 .

  3. ilussoria zice:

    sa zicem „crima si pedeapsa” ca tot Mi-am batut capul cu ea cand am citit-o…vrei sa spui ca Dostoievski a scris-o asa,de ala bala fara sa aiba nicio legatura cu ceea ce a scris? Nu cred, eu zic ca prin opera asta autorul ei s-a dovedit un excelent cunoscator al suferintelor umane,al nedreptatii si a soartei iar poti nega ca el insusi nu le-a experimantat? Eu sunt absolut sigura tunci cand povestea despre boala( slabiciunile,ma rog, poate psihosomatice) si nalucirile lui Raskolnikov , Dostoievski relata firimituri din propriile lui crize de epilepsie, iar cand explica despre conditia rusului, sigur era in cunostinta de cauza.

    • Teonymus zice:

      Eu mă refeream la ideile care-l frământau pe Raskolnikov şi care l-au făcut în final să ucidă. În nici un caz nu cred că Dostoievski credea în acele idei, ci doar scria, făcea „artă”. Unul poate să scrie despre criminali, să creioneze personaje imorale etc. şi să o facă la persoana I, înseamnă că autorul este aşa cum sunt acele personaje? Nu. Autorul este una, naratorul alta. El îşi poate exprima trăirile prin intermediul personajelor, dar faptele acestora nu pot fi puse pe seama sa. Sunt doar „artă”. Asta dacă nu cumva viaţa sa probează arta 🙂 . Dar nu merge acuze fără dovezi 😀 .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s