Şcoala ca metaforă a vieţii

Am fost foarte trist atunci când am început şcoala, pentru că ştiam ce mă aşteaptă. Ştiam că de acum înainte, cinci zile pe săptămână, va trebui să mă trezesc devreme ca să petrec câteva ore în aceeaşi clădire. Şi de parcă asta nu era de ajuns, mai trebuia şi acasă să mai „pierd” timp, chiar weekend-uri întregi uneori, pentru a scrie teme şi a învăţa lecţii. Aveam fraţi şi veri care o terminaseră deja, iar eu nici nu trecusem de clasa I şi abia aşteptam să termin şi eu „şcoala”, cuvânt prin care înţelegeam, fireşte, doar cele 8 clase obligatorii.

Anii au trecut şi mi s-a întâmplat ceea ce nici nu bănuiam la început: am prins drag de şcoală, de cărţi, de caiete, de scris, de citit, de socotit… La şcoală, m-am simţit ca un peşte în apă, acolo mă descurcam, tot ce făceam acolo îmi plăcea. Simţeam că eu m-am născut pentru şcoală, pentru că deşi am crescut la ţară, nu-mi plăcea şi nici nu mă descurcam în nici un alt domeniu aşa cum reuşeam la şcoală. Chiar am fost genul de copil care decât să facă „treabă”, ceea ce preferau să facă alţii de vârsta mea în loc să înveţe, mai bine scria, citea, învăţa toată ziua. Şi asta pentru că simţeam că eram „făcut” pentru altceva.  Ca să-mi rezum gândurile, am fost un fel de „Niculae Moromete” 🙂 .

Acum, sunt 2 ani de când „am terminat” şcoala, dar nu 8 clase, aşa cum mă gândeam la început, ci 17, din clasa întâi şi până la ultimul an de masterat. Nu credeam niciodată că voi spune asta, mai ales atunci când eram în stresul sesiunilor, dar mi-e dor de şcoală. Mi-e dor să fiu provocat intelectual, să aştept cu emoţii notele de la teze, revederea colegilor şi profesorilor după vacanţe… Mi-e dor de şcoală, dar oare „şcoala” s-a încheiat cu adevărat din momentul în care am încetat să mai merg zilnic într-o clădire?

Adevărata şcoală se încheie odată cu moartea noastră. Şi asta pentru că niciodată nu ne oprim din învăţat. Viaţa noastră este şi ea o „şcoală”, de fapt, este cea mai importantă dintre ele. Degeaba eşti bun la orice altă şcoală dacă eşti „mediocru” la şcoala vieţii. Iar eu, din păcate, la şcoala vieţii nu m-am descurcat niciodată la fel de bine ca la celelalte. Aş fi preferat să fie invers, dar nu dau vina pe „soartă”. Singurul vinovat sunt eu. Ar trebui să pun serios „burta pe carte”, să nu mai „chiulesc” şi să-mi dau silinţa mai mult.

Dacă voi face aşa, poate voi reuşi să obţin măcar „note de trecere”…

Publicitate