Oare mai există „domnul Trandafir” în şcoala românească? Mai există profesori care ştiu să se apropie de elevi şi să răspundă nevoilor lor? Mai există pedagogi care au ca „programă”, mai presus de orice, să-l stimuleze pe elev şi să-l ajute să-şi descopere drumul în viaţă şi să-l urmeze?
Din experienţa mea cu şcoala, pot să spun că deşi sunt foarte puţini, mai există astfel de persoane. Nu-i voi uita niciodată pe doamna dirigintă din „generală”, profesoară de biologie care punea atât de mult suflet în ceea ce făcea încât noi nu eram elevii ei, ci „copiii”, pe doamna profesoară de limbă franceză din generală şi liceu, pe cea de istorie, dar mai ales pe cei mai buni profesori sub îndrumarea cărora am avut onoarea să mă aflu: doamna profesoară de română din liceu şi domnul profesor de istorie modernă din facultate.
Am urmat şcoala generală şi liceul din satul natal şi mă întrebam de multe ori de ce au acceptat aceşti profesori să predea aici, când unii dintre ei ar fi putut deveni lejer profesori universitari sau măcar profesori la o şcoală „din oraş”. De ce aici? De ce acceptau unele profesoare să plece plângând de la ore din cauza unor derbedei care le deranjau ora? De ce? Poate fiindcă vedeau potenţial în unii dintre noi şi nu le lăsa inima să ne „părăsească”? Posibil. Aveau vocaţie de pedagogi şi nimic nu putea să le ia plăcerea de a ne învăţa.
Îmi amintesc de doamna profesoară de limbă română ca şi cum aş fi participat şi azi la ora ei. Îi datorez multe. Ea este cea care m-a ajutat să-mi dezvolt spiritul critic şi pasiunea pentru scris. Fiindcă nu accepta să copiem comentarii din cărţi, ne încuraja să ni le facem singuri. Şi uite aşa am devenit în liceu un fel de „critic literar”, pentru că eu însumi am comentat opera lui Eminescu, lui Camil Petrescu, lui Preda şi toţi ceilalţi incluşi în programă. Le-am înţeles arta şi mi-au deschis şi mie „pofta” să scriu despre orice.
Nu-l pot uita nici pe domnul profesor de istorie modernă din facultate. Îi mergea vorba că era un profesor sever, dar aveam să descopăr un bărbat de până în 40 de ani, pasionat de muzică clasică şi rock, de călătorii şi mai presus de orice, de istorie, dar un istoric „pur sânge”. Nimeni nu m-a impresionat mai mult prin cunoştinţe ca acest pedagog desăvârşit. Se prezenta la cursuri ca şi cum s-ar fi dus la o şuetă între amici, fără nici un suport scris peste care să mai dea un ochi aşa cum făceau toţi ceilalţi profesori. Şi ne povestea astfel, uneori chiar şi 4 ore consecutive, despre evenimente istorice de acum câteva sute de ani ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri şi el a fost martor la ele. Îi sunt foarte recunoscător, pentru că m-a ajutat mult să înţeleg istoria şi prin asta, pe cel care a scris-o: omul.
În afară de doamna dirigintă din generală, care a ieşit la pensie, toţi ceilalţi profesori despre care am vorbit nu depăşesc 40-45 de ani, aşa că mulţi norocoşi se bucură încă de îndrumarea lor şi aşa vor face poate şi multe alte generaţii de acum înainte.
Cu siguranţă că astfel de pedagogi mai există în şcoala românească. Poate şi voi, vizitatorii acestui blog, cunoaşteţi personal destule exemple. Aşadar, vestea bună este că „domnul Trandafir” mai există încă. Dar vestea proastă e că ar putea fi „o specie” pe cale de dispariţie. Cu atât mai mult trebuie preţuiţi cei care se încăpăţânează să sfideze acest sistem nenorocit şi să-şi urmeze vocaţia…
Lumea lui Teonymus 