Am fost un copil precoce. Întotdeauna mi-a plăcut compania celor mai mari şi abia aşteptam să ajung şi eu ca ei. Am fost încăpăţânat, orgolios şi foarte ambiţios. Dacă îmi puneam ceva în cap nu aveam linişte până ce nu reuşeam. Iar cu mine nu mergea cu explicaţii de genul „că aşa se face”, „că aşa trebuie”. Mie trebuia să-mi explici de ce să accept ceva, trebuia să-mi arăţi logica din spatele acelor lucruri, că altfel greu mă lăsam convins şi asta spre disperarea părinţilor mei.
Toată viaţa m-am grăbit să trăiesc, să ajung cât mai repede adult, de parcă asta ar fi fost vreun „trofeu”. Acum am ajuns adult şi nu mai vreau să mă mai „grăbesc”, dar viaţa nu mă ascultă. Pe cât de greu mi se părea că trec zilele în copilărie, pe atât de repede îmi pare că trec acum. Parcă ieri a fost luni şi azi este duminică, parcă ieri a fost vara şi acum e iarnă. Iar eu îmbătrânesc pe zi ce trece şi nu-mi place deloc acest lucru, dar o voce din mine îmi spune amar şi ironic: „Nu tu ai vrut să îmbătrâneşti mai repede? Acum nu mai vrei? Prea târziu! Împacă-te cu situaţia, pentru că dorinţa ta s-a împlinit”…
De câţiva ani, chiar am constatat „şocat” că puştii au început să-mi dea „buna-ziua”, aşa cum se obişnuieşte în orice sat românesc care ţine la tradiţii. De multe ori îmi vine să le spun că nu trebuie să-mi dea bineţe mie, pentru că nu sunt „bătrân”. Mai-mai că îmi vine să le spun că şi eu sunt ca ei, dar îmi aduc aminte de vârsta din buletin şi mă „resemnez”, le zâmbesc şi le răspund după obicei. La urma urmei, ce aş vrea? Viaţa nu a stat în loc pentru nimeni şi nu va face nici cu mine o excepţie.
Ştiu asta, dar mă tot întreb: oare chiar nu pot opri acest proces de îmbătrânire? Vreau să rămân la fel, nu mă văd bătrân, nu vreau să „îmbătrânesc”…
Meditând astfel, într-o zi am început să văd limpede răspunsul la acea întrebare care mă frământa de mult timp. Am privit lucrurile din altă perspectivă: şi ce dacă oglinda a început să nu-mi mai arate acel puşti curios? Şi ce dacă buletinul nu îmi mai arată anii copilăriei? Şi ce dacă firele de păr au început să albească? Şi ce dacă timpul îmi va îmbătrâni trupul? Şi ce dacă? Asta înseamnă oare că şi sufletul meu trebuie să îmbătrânească? Nu, sufletul meu va fi acelaşi, veşnic tânăr. Asta stă în puterile mele. La urma urmei copilăria, tinereţea sunt mai mult o stare de spirit.
Aşa că pot să spun că deşi nu mai sunt acelaşi din punct de vedere fizic, sufletul meu a rămas la fel. În interior sunt precum acel copil de altădată. Deşi am 26 de ani, nu mi-e ruşine să arăt asta. Nu mi-e ruşine să-mi petrec destul din timpul liber cu copiii, să mă joc cu ei, să îi fac să râdă, să mă prefac a fi „de-al lor”. Nici nu-mi pasă ce va zice lumea dacă mă va vedea printre ei. Dacă unii aleg să-şi omoare copilul din ei, e treaba lor, dar eu îl las să trăiască. Îl las să se mai joace din când în când, să se mai bucure de viaţă aşa cum a făcut-o şi altădată…
În concluzie, dacă nu vreţi să îmbătrâniţi, există o soluţie, iar aceasta este următoarea: Nu omorâţi copilul din voi! 🙂
Lumea lui Teonymus 
Hei, Teo! Asa este, tineretea este o stare a spiritului. Totusi, Tu esti tanar, dar ca si in copilarie te doresti sau te crezi batran…Ce te face sa te simti astfel?
Acum nu mai doresc să fiu „mai mare” 🙂 . Dacă s-ar putea să rămân aşa, ar fi ideal 😀 . Dar nici să rămân aşa, nici să dau timpul înapoi, nu merge. Trebuie să iau lucrurile aşa cum sunt şi să „învăţ” din mers.
De dorit, nu mai doresc să fiu „bătrân”, adult, dar de simţit, mă simt. De ce? Nu ştiu, poate astea au rămas de la „copilul din mine” 🙂 . Cine ştie… Oricum, mă străduiesc să urmez şi eu acel sfat din finalul articolului.
…doar tu stii!
Copilul din tine nu moare, doar adoarme uneori. 🙂
Moare numai dacă-l „omorâm” noi…
cum?
Vorbeam despre „copilul din noi” şi despre atitudinea multora de a nu a mai avea de a face cu nimic „copilăresc” din moment ce au ajuns la o anumită vârstă.
Tinerețe, bătrânețe… ani. Teo, eu cred că vârsta este doar o etichetă, care, în majoritatea cazurilor, este pusă greșit. De ce să ne referim la vârstă, la timp… omul este așa cum e el, ș-atât! Nu contează că are 20 ani sau că are 80, omul e tot om, nu vârsta ne definește ci experiența.
„În final, nu contează anii din viața ta. Contează viața din anii tăi.”
– Abraham Lincoln
Eu te felicit pentru alegerea făcută! Un suflet care rămâne mereu tânăr este un suflet împlinit!
Aveţi dreptate!
http://www.youtube.com/watch?v=PomOt5lUU9U 🙂
Ce frumoasa este copilaria! Ma bucur de ea in fiecare clipa a vietii mele, chiar daca mi se spune ca sunt prea copilaros uneori 😀
E bine să ne lăsăm copiii din noi să se mai joace şi ei din când în când, chiar şi cu riscul să fim consideraţi „prea copilăroşi” 😀
😀
Şi eu sunt unul dintre acei copii care doreau să crească repede, repede şi să devină un om mare. Acum aş vrea să fiu iar copil dar, îmi dai seama, că nu se poate şi devin un om mare, cu multe responsabilităţi, fără dreptul de a se plânge că e obosit.
Ce să facem, aşa ne este dat nouă oamenilor să învăţăm „din mers”. Iar eu mă străduiesc să învăţ să fiu „un om mare”, dar nu-l uit şi pe acel copil din mine rămas undeva în subconştient 🙂 .