La doctor

-Bună ziua, domnule doctor! spuse un bătrân care părea că a aşteptat consultaţia de secole.
-Bună ziua! Luaţi loc! Cum vă numiţi?
-Adam.
-Adam şi mai cum? Ne trebuie numele complet pentru a vă introduce în baza noastră de date.
-Adam. Doar atât.
-Adam e prea general. Ne mai trebuie ceva pentru a vă putea identifica mai uşor. Chiar nu ne puteţi oferi ceva mai mult decât acest nume?
-Dacă ajută cu ceva, zise bătrânul vizibil ruÅŸinat, cei din sat îmi mai spun ÅŸi Homo Sapiens Sapiens sau „Homo Sapiens Junior”.
Doctorul îşi dădu ochelarii de pe nas şi începu să râdă sănătos:
-Cum? Domnule, nu vă supăraţi, dar inventivitatea acestui popor nu cunoaşte limite. De unde au mai scos aceste porecle?
-Hei, ştiţi cum sunt oamenii, te văd că faci ceva ce ei nu înţeleg şi imediat te-ai trezit cu un nume. Mi-au spus Homo Sapiens Sapiens, pentru că îmi place să gândesc, să meditez. Ce să fac? Doar nu mi-a fost dat acest cap să-l port degeaba pe umeri.
-Să ştiţi că sunteţi un personaj. Să nu vă supăraţi că mă amuz, nu o fac cu răutate. Şi cealaltă poreclă presupun că tot de aici vine.
-Unii îmi mai zic ÅŸi „Homo Sapiens Junior”, pentru că sunt de părere că aÅŸ fi fiul unui oarecare Homo Sapiens. Dar asta este calomnie, domnule! zise bătrânul vizibil afectat. Eu nu sunt un copil din flori, eu îmi cunosc părinÅ£ii. E calomnie…
-Dar liniÅŸtiÅ£i-vă, domnule! CalmaÅ£i-vă! LuaÅ£i-o ÅŸi dvs. ca pe o glumă ÅŸi nimic mai mult…
-Nu pot lua în glumă astfel de vorbe mincinoase. Nu permit! Mama a fost o femeie cinstită. Oare vouă v-ar plăcea să vi se spună că nu sunteţi fiul lui Hipocrate?
La auzul acestor cuvinte, doctorul îşi reaşezase ochelarii pe nas şi continuă cu un ton schimbat:
-Aveţi dreptate. Îmi cer scuze. Cred că ne-am întins prea mult cu această introducere. De ce aţi venit la mine? Ce vă deranjează?
-Domnule doctor, parcă nimic nu mă mulÅ£umeÅŸte. Trăiesc într-o lume atât de frumoasă, dar nimic nu-mi atinge sufletul. Am momente în care nici nu mai ÅŸtiu pentru ce mai trăiesc. Nu am nici o bucurie…
-Văd. Şi de când au apărut aceste simptome?
Bătrânul închise ochii şi spuse o dată exactă, un an şi o zi.
-Domnule, v-am întrebat aşa cu aproximaţie, doar nu o să-mi spuneţi acum şi ora! spuse doctorul dând semne că îi venise iar cheful de glume.
-Dacă este nevoie, le spun şi pe alea. La ora 0, minutul 0, secunda 0.
-Domnule, mă faceţi să mă întreg dacă aveţi sindromul hipertimestic. Cum se poate să ţineţi minte cu atâta precizie astfel de lucruri fără mare importanţă?
-Cum să nu ştiu dacă atunci m-am născut eu?
-Nu am spus eu că sunteţi un personaj? Doctorul zîmbi larg şi continuă ştrengar: şi înainte de asta sunteţi sigur că totul a fost bine?
-Domnule, vă bateÅ£i joc de mine? Mie îmi vine să mă urc pe pereÅ£i de urât, iar vouă vă arde de glumă…
Doctorul văzu că nu reuşeşte deloc să-l facă pe acest om să iasă din cochilia sa, dar îşi mai încercă încă o dată norocul:
-Dar mai zâmbiţi şi dvs! Nu mai staţi aşa de încordat! Mai descreţiţi-vă fruntea!
-La anii mei, dimpotrivă, trebuie să mă încordez să fiu cum vreţi dvs., să zâmbesc, să-mi descreţesc fruntea.
-Atunci, încordaţi-vă! zâmbi medicul.
-La ce bun? întrebă ca pentru sine bătrânul.
-Se vede treaba că sunteţi incorigibil. Dar poate că totul îşi are o explicaţie medicală. Mai întâi vă trimit să faceţi nişte analize şi apoi mai vedem noi. În regulă?
-Eu n-am nimic împotrivă…

După o oră, bătrânul şi doctorul se aflau faţă în faţă în aceeaşi încăpere:
-Domnule, zise doctorul ţinând nişte hârtii în mână, am o veste bună şi una proastă. Pe care doriţi să o aflaţi mai întâi?
La care, bătrânul, ca şi până atunci, răspunse amar şi uşor iritat:
-Arăt eu ca un om care are chef de joacă? SpuneÅ£i-mi mai repede ce am, că nu mai pot…
-Acum văd limpede de ce v-aţi comportat aşa în tot timpul în care am interacţionat. Doctorul îşi luă ochelarii de pe nas şi continuă: aveţi o boală ereditară. Presupun că aţi luat-o de la tatăl vostru. Cum aţi spus că-l cheamă? A, da, îmi amintesc. Adam, ca şi pe domnia voastră. Această maladie este cronică şi se numeşte nefericire. Asta este vestea proastă, iar vestea bună este că această boală poate fi tratată cu ajutorul unui medicament-minune. Este cel mai eficient medicament pe care-l avem noi şi este absolut gratuit. Îl dăm fără bani şi celor cu asigurare şi celor fără, pentru că aşa a dorit Cel care a inventat acest medicament care se numeşte dragoste. Vă daţi seama ce norocos sunteţi că-l veţi putea primi şi vă va putea vindeca?
-Chiar credeţi că aş putea fi vindecat? Aş putea să fiu fericit? întrebă neîncrezător bătrânul.
-Fără îndoială! De fapt, o să vă arăt acest lucru chiar aici, pentru că acest medicament are efect imediat. Dar înainte, trebuie să vă aduc la cunoştinţă nişte informaţii despre el. Trebuie să vă previn că nu există drog mai puternic decât dragostea. Odată ce o cunoşti, nu te mai poţi lăsa de ea cu nici un chip. Vă previn şi că supradoza poate să ducă la moarte. Miliarde de oameni au murit până acum de prea multă dragoste. Mulţi şi-au sacrificat viaţa pentru alţii, chiar şi pentru nişte străini. Dar nu am spus aceste lucruri ca să vă sperii, ci pentru că aşa îmi cere deontologia, zâmbi medicul. Neoficial, vă pot spune că nu există o moarte mai frumoasă decât cea din dragoste. Acestea fiind spuse, acceptaţi acest medicament?
-De parcă am avut ceva ca să pot pierde, răspunse trist bătrânul…
-Bine, v-am pregătit aici o primă doză ca să vedeţi că nu vorbesc în vânt.
Bătrânul înghiţi acea licoare şi se lumină dintr-odată. Inima îi fu umplută de o bucurie fără margini, cutele de pe frunte se netezi, iar un zâmbet se desenă pentru prima dată pe acea faţă tăbăcită de anii vieţii. Era fericit, pentru prima dată era fericit. Strânse mâinile doctorului şi nu putu să îngâne decât atât:
-Sunt fericit…sunt fericit…mulÅ£umesc…mulÅ£umesc!
Doctorul îl privi cu îngăduinţă şi-i spuse:
-Nu-mi mulţumiţi mie. Mulţumiţi-I celui care a inventat acest medicament. Eu mă bucur că am putut să vi-l fac cunoscut. Pentru astfel de momente mă trezesc dimineaţa. Să văd oameni vindecaţi datorită dragostei Sale. Dar acum vă las, mai am multe de făcut astăzi.
Bătrânul mai strânse încă o dată mâna doctorului şi se îndreptă spre uşă, când privirea i se opri la vitrina cu diplomele acestui medic de renume. Dar nu diplomele îi atrase atenţia, ci propria reflecţie de pe sticlă. Ca un om care făcuse o descoperire neaşteptată, spuse ca pentru sine:
-Acum înÅ£eleg de ce aÅ£i tot râs pe seama mea…
Şi dintr-odată izbucni într-un râs molipsitor. Doctorul râse şi el împreună cu acest bătrân până când ecoul hohotelor acestuia se stinse, semn că părăsise incinta spitalului. Apoi, se aşeză la biroul său, zâmbi şi-şi spuse:
–Mare figură acest om!