Oricât de mult le-ar plăcea oamenilor să-i ridice pe alţii în slăvi, să devină „fanul” lor, ajungând chiar să-i divinizeze, asta nu-i va face pe acei oameni să fie perfecţi. Nu există om în istoria omenirii care să nu fi greşit măcar o dată, oricât de bun ar fi fost el, şi nici nu vor exista astfel de oameni până la „sfârşitul istoriei”. Şi asta pentru că omul poate doar să „tindă” către perfecţiune, dar niciodată să o atingă în această viaţă. Desigur, din punct de vedere religios, există mai multe poziţii în această privinţă. Depinde de dogma cu care vă identificaţi. Dar un lucru este cert, omul nu va putea niciodată să atingă „desăvârşirea” de unul singur, fără un ajutor „extern”.
Ca orice copil, şi mie îmi plăcea să văd doar latura bună a oamenilor. Nu-i puteam imagina pe unii greşind. Aşa sunt copiii, îşi crează „eroi”. Pentru cei mai mici, aceşti eroi sunt părinţii, pentru cei mai mari, astfel de „eroi” devin personaje din cărţi sau în cel mai rău caz, actori sau fotbalişti 🙂 . Există o astfel de perioadă în viaţa oricărui om. Numai că observ că această „perioadă”, în cazul multora, continuă şi după încheierea copilăriei, iar unii nu se „lecuiesc” de ea nici când ajung la bătrâneţe.
Cum m-am „lecuit” eu? Eram copii şi îmi amintesc cuvintele unui om care ne-a spus să nu ne facem „idoli” din alţi oameni. Ne-a vorbit despre mitul lui Ahile şi ne-a arătat că oricât de bun ar părea cineva la suprafaţă, are un „călcâi” al său, cel puţin un punct vulnerabil cu care dacă nu luptă, îi poate fi fatal. Pentru unii acest „călcâi” este alcoolul, pentru alţii „tutunul” sau alte „droguri”, lăcomia, mândria etc. Să nu ne lăsăm minţiţi de aparenţe, pentru că mai târziu o să fim dezamagiţi şi asta numai din vina noastră, pentru că ne-am făcut aşteptări false.
Anii au trecut şi dacă atunci nu am înţeles prea bine acest adevăr, acum îi dau dreptate întrutotul acestui om care mi-a fost mie şi multor alte generaţii, un mentor. Cum aş putea să n-o fac, din moment ce şi eu am „călcâiele” mele cu care trebuie să lupt? Şi cu siguranţă că şi ceilalţi le au pe ale lor oricât de bine ar reuşi să le ascundă.
Mai mult decât atât, am învăţat să nu mai judec pe cei care au ajuns să fie robiţi de aceste „călcâie”. Măcar atât, dacă nu pot să-i ajut. Şi asta pentru că şi eu am „potenţial” care se poate „dezvolta” dacă nu voi fi suficient de puternic. Şi nu vă cred dacă îmi veţi spune că voi nu aveţi… 🙂
Lumea lui Teonymus 
Buna ziua!
Nu cred ca am citit ceva mai adevarat in ultimul timp! Toti avem de luptat cu cate ceva, toti avem punctele noastre vulnerabile. Si oamenii nu sunt totdeauna ceea ce par. De cele mai multe ori cine striga cel mai tare „hotii” e adevaratul hot. Ce am invatat eu de-a lungul timpului, e ca nu poti minti pe nimeni la infinit. Oricat ai vrea sa te prefaci altfel decat esti, pana la urma, cumva, iti dai arama pe fata. Chestia asta cu idolii umani e de scurta durata. Nu e bine sa te iei dupa aparente sau dupa gura lumii ci sa descoperi singur cu cine ai de a face. Abia atunci poti avea incredere sau nu intr-o persoana. A judeca un om cu superficialitate doar pentru ca a spus una sau alta sau s-a spus despre el ceva, e dovada de superficialitate. Si e pacat.
Bine aţi venit! 🙂
Aşa este, vă dau dreptate! Nu există oameni perfecţi şi nici nu ar trebui să pretindem asta de la noi sau de la alţii. Ceea ce putem face însă e să ne dăm silinţa, să învăţăm din greşeli şi să nu le mai repetăm. În ceea ce-i priveşti pe ceilalţi, să-i apreciem pe cei care merită apreciaţi şi să-i ajutăm pe cei care au devenit robii unor astfel de „călcâie”. Asta dacă ne stă în putinţă, dacă nu, nu ar trebui să-i judecăm din moment ce nici noi nu suntem perfecţi.
Dar depinde şi de multe alte aspecte 🙂 .
Da, asa este!
Ma bucur ca v-am gasit! 🙂
Şi eu mă bucur. V-am citit de ceva timp şi mă regăsesc în multe din postările voastre 🙂 .
Oamenii nu sunt perfecţi, pentru că ar însemna prea făcuţi, cu totul încheiat, sfârşit, desăvrşit, oamenii sunt perfectibili; cât despre perfecţiune, aceasta este în afară de devenire, transcendenţă, şi fiind ceva care nu poate fi căutat face din noi nişte neliniştiţi metafizici. Glumesc.
Suntem fiinţe fragile noi, oamenii, iar ceea ce numeşti tu „călcâi al lui Ahile” debilitează şi mai mult această fragilitate.
Şi pentru că ai pomenit de încercarea unora de a şi-o ascunde, fragilitatea asta a noastră poartă o mască; se numeşte comportament.
Aşa este, cu observaţia că sunt unii care au renunţat să-şi mai ascundă această „fragilitate”. Deci nu mai poartă nici o mască, dar asta nu înseamnă că sunt lipsiţi de un „comportament”, pentru că acest comportament nu este întotdeauna o „mască”. 🙂