La psiholog

-Bună ziua, domnule psiholog! zise un tânăr zâmbind.
-Bună ziua! Luaţi loc! îl pofti psihologul pe fotoliul din faţa sa.
Tânărul se aşeză tacticos, apoi se lăsă pe spate ca şi cum ar fi fost la el acasă.
-Ştiţi cine sunt eu? îl întrebă în cele din urmă pentru a rupe tăcerea care s-a lăsat între ei.
-Ar trebui să ştiu? zâmbi psihologul.
-Poate că da, poate că nu. De „doamna cu coasa” aţi auzit? Izbucni într-un râs zgomotos. Domnule, continuă tânărul, dacă am apreciat ceva la oameni, am apreciat umorul. Trăiţi o nenorocită de viaţă, plină numai de durere şi suferinţi şi tot mai aveţi puterea să râdeţi. Râdeţi de voi, de soartă, râdeţi de toţi şi de toate. Până şi de mine râdeţi. E drept că eu sunt cel care râde la urmă, dar nu pot să spun că nu aveţi haz.
Se vedea că tânărul se afla într-o dispoziţie bună, dar psihologul nu schiţase nici un zâmbet. A observat şi pacientul asta şi-l întrebă:
-Credeţi că sunt nebun?
-Eu nu cred nimic, zâmbi în sfârşit psihologul. Nu este treaba mea să vă judec, ci să vă ascult, să vă las să vă descărcaţi sufletul. Să vă ajut să vă eliberaţi astfel de orice vă apasă.
Psihologul se gândi că a fost prea serios cu pacientul său şi încercă să intre în jocul acestuia:
-În orice caz, ştiţi, noi oamenii ne-am obişnuit să ne imaginăm moartea ca pe o femeie. Dar uite că eu am în faţa mea un bărbat tânăr şi chipeş.
-Misoginilor, râse tânărul. Eu nu sunt nici bărbat, nici femeie. Pentru această şedinţă am ales totuşi să mă prezint aşa cum mă vedeţi. Am vrut şi eu să simt cum e să fii un bărbat tânăr, frumos şi puternic.
-Şi cum e?
–Nasol, râse iar tânărul. De fapt, a fi om în general e nasol…
-Hei, protestă psihologul, avem şi noi zile mai bune.
-Zile? Zile spuneţi? Dacă aveţi şi astfel de momente, nu sunt decât nişte clipe nenorocite. Ascultaţi-mă pe mine, sunt doar nişte clipe nenorocite care nu merită preţul pe care-l plătiţi pentru ele. Nu merită…
Psihologul a observat că riscă să intre într-o polemică inutilă şi cum timpul şedinţei era limitat şi simţind că pacientul său s-a pregătit până acum pentru a intra în subiect, îl întrebă:
-Ce vă aduce la mine? Ce vă apasă? Ce vă nemulţumeşte?
-Tocmai asta mă nemulţumeşte. Dacă aţi fi văzut dvs. câtă suferinţă am văzut eu până acum, câte lacrimi, câtă durere, cred că aţi fi înnebunit de mult. Şi cine credeţi că opreşte aceste suferinţe, cine le curmă? Eu, da eu! Şi îmi este cineva recunoscător pentru asta? Da’ de unde! Atâtea resentimente faţă de mine, atâta ură, atâtea blesteme… Fiere, asta este băutura pe care mi-o daţi să beau în fiecare zi, în fiecare oră, în orice minut…
Tânărul se aprinse serios. Chiar i se făcu sete. Luă paharul de pe masă şi-l sorbi dintr-o înghiţitură, apoi continuă:
-Domnule psiholog, spuneţi dvs. unde greşesc eu! Pe cei buni îi aduc într-un loc mai bun, demn de ei, iar de cei răi vă scap. Spuneţi-mi unde greşesc?
Psihologul îşi dădu ochelarii jos, se uită pe geam, apoi îşi întoarse privirea spre pacientul său şi-i spuse:
-Puneţi-vă şi dvs. în locul nostru. Nu noi am cerut să ajungem aici. Ne naştem şi dintr-odată ne trezim în această lume. E o lume de suferinţă, într-adevăr, avem dureri, este adevărat. Dar aşa a fost să fie, să ajungem aici şi trebuie să trăim. Şi cu vremea ne obişnuim cu această viaţă, ajungem chiar să o iubim. Da, iubim până şi suferinţele şi durerile ei. Le iubim! Şi după ce am ajuns în stadiul acesta, dintr-odată, la fel cum am ajuns aici, trebuie să plecăm şi ne este greu. Încercaţi să ne înţelegeţi…
-Nu, nu vă înţeleg. Trebuie să ai ceva la cap ca să ajungi să iubeşti biciul care te loveşte în spate…
Se lăsă tăcerea. Psihologul s-a ridicat şi s-a dus la fereastră să privească păsările care s-au aşezat pe crengile copacului din faţa cabinetului său. Fără să se întoarcă, îi spuse pacientului său:
-Apoi, dvs. nu luaţi în calcul că mulţi nu sunt pregătiţi pentru marea întâlnire…
-Nu sunt pregătiţi? întrebă revoltat tânărul. Încă de când se nasc îi trec în agendă. O viaţă întreagă le-a fost dată să se pregătească. De ce nu se pregătesc?
-E uşor să vorbeşti astfel, zâmbi amar psihologul, când tu nu cunoşti moartea.
-Dar cine a zis că eu sunt nemuritor? După ce îmi voi încheia misiunea, eu nu voi mai fi. Dar mă vedeţi pe mine că mi-e frică de acel moment, oare arunc eu blesteme către Cel care a rânduit astfel lucrurile? Nu, eu îmi accept soarta şi nu-mi pun întrebări fără rost.
-Chiar nu vă puneţi nici o întrebare despre lucrurile care nu vă privesc? se arătă vizibil curios psihologul.
Tânărul păli. Până la urmă recunoscuse:
-Şi eu îmi mai pun câteodată întrebări. De pildă, odată m-am întrebat de ce sunt trimis să iau viaţa celor care abia au primit-o. Abia au ajuns aici şi sunt chemaţi înapoi. De ce? Dar credeţi-mă, mai înţelept decât Cel de Sus nu este nimeni! Ştie El de ce!
-Vedeţi, zâmbi psihologul, şi noi ne întrebăm, dar până la urmă recunoaştem înţelepciunea lui Dumnezeu.
-Nu, nu încercaţi să mă faceţi să vă înţeleg, pentru că nu am cum. Pur şi simplu nu pot să înţeleg de ce nu puteţi să vă dezlipiţi de mocirla acestei lumi. Orice frumuseţe aţi avea aici, orice bucurii, toate sunt zero pe lângă cele din lumea în care vă duc eu. Dar voi aţi vrea să trăiţi veşnic în acest noroi. Nu vă înţeleg…
Psihologul se gândi o clipă şi apoi îl întrebase pe pacient:
-Oare aţi simţit vreodată cum e să te trezeşti în fiecare zi şi cea de lângă tine, pe care o iubeşti mai presus de orice pe lume, să-ţi spună „bună-dimineaţa”? Aţi simţit vreodată cum e să vii de la serviciu şi copiii să-ţi sară în braţe de bucurie că ai venit în sfârşit acasă? Oare aţi simţit cum e să semeni pământul şi să-l munceşti, iar toamna să vezi rodul mâinilor tale? Aţi simţit cum e să priveşti în fiecare an cum natura se îmbracă în straie atât de frumoase pentru tine, un muritor? Oare aţi simţit toate aceste lucruri?
-Nn..u, recunoscu acesta.
-Atunci nu veţi putea niciodată să ne înţelegeţi…
-În fine, zâmbi tânărul. Cred că şedinţa de azi s-a sfârşit, nu-i aşa?
Psihologul s-a uitat la ceas şi văzu că într-adevăr timpul alocat acestei întâlniri s-a încheiat.
-Presupun că realizaţi, zise pacientul puţin încurcat, că nu am venit la dvs. doar ca să-mi plâng de milă.
Faţa psihologului păli, dar îi răspunse la fel de calm:
-Mi-am dat seama încă din momentul în care mi-aţi păşit pragul.
-Şi sunteţi pregătit?
-De o săptămână am avut această presimţire şi m-am pregătit. Totul este în ordine.
-Vedeţi. Cineva acolo sus vă iubeşte. V-a anunţat din timp pentru această întâlnire.
-Da…
Tânărului i se părea că psihologul ezită şi-i spuse:
-Dacă nu sunteţi pregătiţi, puteţi face o cerere la Cel de Sus. N-ar fi prima dată dacă aş fi întors din drum.
Dar psihologul a respins din start acest sfat:
-De atâtea ori l-am chemat pe Dumnezeu la mine şi El a venit de fiecare dată. Cum aş putea eu acum să-I refuz chemarea?
Acest răspuns i-a plăcut peste măsură tânărului, dar nu a lăsat să se vadă acest lucru şi a continuat:
-Dar aveţi doar 40 de ani. Aveţi o soţie încă tânără, copii mici. Au nevoie de tine. Cine va avea grijă de ei după ce dvs. nu veţi mai fi?
O lacrimă se scurse pe obrazul psihologului, dar o şterse repede:
-Cel ce a avut grijă de noi până acum, va avea grijă de ei şi de acum înainte. Şi o va face mai bine decât aş putea-o face eu în zeci de vieţi. Eu am încredere în El…
Tânărului îi era greu să-şi ascundă admiraţia. Se fâstâci, luă paharul gol în mână, se jucă cu el şi-l reaşezase pe masă. În final se ridică şi spuse:
-Atunci, dacă totul e în ordine cred că a venit timpul să plecăm.
L-a luat de mână pe psiholog şi au ieşit pe hol. Au mers câţiva metri, până când a apărut în faţa lor o lumină atât de puternică încât nu se mai vedea în jurul lor decât un alb strălucitor. Tânărul a dat drumul mâinii psihologului şi scoase din buzunarul de la piept nişte ochelari fumurii. Văzuse această lumină de miliarde de ori şi ştia că este inutil să încerci să o atenuezi cu ceva, dar tot îşi puse ochelarii pe nas, aşa de amorul artei.
Îl privi pe psiholog şi aproape nu-l recunoscuse, parcă era un altul. Faţa sa radia de fericire şi întregul lui trup strălucea. Îl invidia… Da, învidia un om şi nu era prima dată când făcea acest lucru. Se depărtă puţin şi îl privi pe psiholog până când acesta se contopi cu acea lumină şi se făcu nevăzut.
Lumina dispăruse şi ea de ceva vreme, dar tânărul nu se mişcase din loc. În final, îşi dădu ochelarii jos şi-şi spuse cu admiraţie:
-A trăi frumos e o artă, dar a muri frumos e o capodoperă…