Procesul

-Linişte! strigă autoritar judecătorul după ce bătu de trei ori cu ciocănelul. Avocatul acuzării are permisiunea să cheme victima în boxa martorilor!
Din sală s-a ridicat o femeie deosebit de frumoasă care a înaintat cu graţie şi eleganţă până în locul rezervat martorilor. După ce a lăsat-o câteva secunde să-şi tragă puţin sufletul şi să se facă cât de cât comodă, avocatul acuzării şi-a început interogatoriul:
-Doamnă, ne puteţi povesti pe scurt cum s-au petrecut evenimentele?
-Onorată instanţă, onorat public, domnule avocat, totul s-a întâmplat într-o zi frumoasă de primăvară. Pomii abia înfloriseră, iar eu mă plimbam pe aleea unui parc. Purtam tocuri, pentru că tocmai venisem de la un interviu şi cum mergeam aşa, am călcat rău şi dintr-odată m-am văzut întinsă la pământ. Iar acuzatul s-a grăbit să mă ajute să mă ridic…
-Scuzaţi-mă că vă întrerup, dar aţi căzut atât de rău încât să nu fiţi capabilă să vă ridicaţi şi singură?
-Nu, nici vorbă, zâmbi femeia. Mă puteam ridica şi singură.
-Aşa, consemnă avocatul, continuaţi-vă mărturia.
-Şi deci, din senin, m-am trezit luată de mână de acuzat. M-am uitat să văd cine este cel care vrea să mă ajute şi l-am văzut pe acest bărbat (arătă cu mâna spre acuzat). Îmi zâmbea. Am fost fermecată de acel zâmbet…
-Să se consemneze că acuzatul a folosit vrăji, ceru avocatul grefierului.
-Obiecţie! sări ca ars avocatul apărării.
-Obiecţia se respinge, hotărî judecătorul şi-l îndemnă pe avocat să-şi continue interogatoriul.
-Şi când v-aţi dat seama de infracţiunea acuzatului?
-Imediat după ce ne-am despărţit. Am simţit că ceva nu mai este la fel, că ceva nu-mi mai aparţine. Am dus mâna la piept şi, într-adevăr, aşa era, inima mea nu mai bătea pentru mine, ci pentru acuzat.
-Vreţi să spuneţi că acuzatul v-a furat inima? o întrebă avocatul.
-Da, inima mea îi aparţine lui de atunci…
Preț de câteva secunde, în sală s-a lăsat o linişte profundă, întreruptă în final de permisiunea avocatului acuzării de a se retrage. Judecătorul îi dădu voie şi avocatului apărării să adreseze câteva întrebări victimei:
-Doamnă, începu acesta puţin posac, până acum nu a mai încercat nimeni să vă fure inima?
Victima a tăcut câteva secunde, dar s-a văzut nevoită să recunoască:
-Au mai încercat, dar nu au reuşit…
-Dar de ce nu i-aţi dat, doamnă, şi pe ei în judecată? o întrebă batjocoritor avocatul.
-Obiecţie! se ridică avocatul acuzării. Avocatul hărţuieşte martorul.
-Obiecţia se acceptă, decise judecătorul. Vă rog să treceţi la subiect.
-Aţi spus că acuzatul v-a zâmbit atunci când v-a ajutat să vă ridicaţi. Este adevărat că dvs. i-aţi zâmbit înapoi?
-Ddaa, murmură victima.
-De ce?
-Nu ştiu. I-am zâmbit pur şi simplu…
-Aşa. Şi după ce v-aţi despărţit, este adevărat că v-aţi întors capul după acuzat? o întrebă avocatul cu viclenia cu care un şarpe se apropie să-şi încolăcească prada.
-Ddaa, murmură iar victima.
Mulţumit de sine, avocatul apărării a cerut voie să se retragă, iar după ce se consultase vreme de câteva secunde cu clientul său, a cerut judecătorului permisiunea de a-l chema pe inculpat în boxa martorilor.
Tânărul păşi sigur pe sine şi s-a aşezat tacticos pe scaun. Era într-adevăr „fermecător”:
-Domnule acuzat, îşi începu interogatoriul avocatul apărării, ne puteţi spune ce v-a determinat să faceţi această faptă?
-Îmi pare rău, domnule avocat, dar nu am cuvinte. Nu am mai văzut nici o femeie atât de frumoasă… Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine atunci, pur şi simplu mi-am pierdut capul…
-Să se consemneze că acuzatul şi-a pierdut luciditatea în momentul comiterii faptei, ceru avocatul apărării grefierului.
-Obiecţie! strigă avocatul acuzării.
-Obiecţia se acceptă, decise în cele din urmă judecătorul şi-l rugase pe avocat să-şi continue interogatoriul.
-Domnule acuzat, se adresă cu solemnitate avocatul, în momentul în care aţi văzut că victima s-a împiedicat şi a căzut, aţi ştiut că nu avea nevoie de ajutor?
-Nu, n-am ştiut. N-am stat să mă mai gândesc, am acţionat pur şi simplu…
-Aşa. Și după ce aţi realizat că inima victimei vă aparţine, ce aţi făcut?
-I-am dat-o şi eu pe a mea ei…
Degeaba obiectă avocatul acuzării, obiecţia sa a fost respinsă de judecător. Iar acum, când îi venise rândul să adreseze întrebări inculpatului, era ca un vulcan gata să erupă:
-Domnule acuzat, de ce v-aţi grăbit să ridicaţi victima?
-După cum i-am spus şi avocatului apărării, rosti calm inculpatul, am acţionat pur şi simplu. Dacă mă gândesc bine, cred că aş fi făcut la fel şi dacă ar fi fost oricine altcineva în locul victimei. Chiar şi dvs…
La auzul acestor cuvinte, avocatul acuzării nu a mai putut să-şi păstreze cumpătul:
-Dar cine sunteţi dvs., domnule? „Mama răniţilor”, Maica Tereza, Bunul Samaritean? Cine sunteţi dvs., domnule?
-Obiecţie! ripostă avocatul apărării. Avocatul hărţuieşte martorul.
-Obiecţia se acceptă, hotărî judecătorul şi-i ceru avocatului să păstreze o conduită demnă de un slujitor al justiţiei.
-Este adevărat că i-aţi zâmbit victimei? își reluă avocatul interogatoriul.
-Da, recunoscu imediat inculpatul.
-De ce aţi făcut acest gest? îl întrebă avocatul cu o uşoară iritare în glas, semn că iar este pe cale să izbucnească.
-Aşa am simţit…
-Aşa aţi simţit? strigă avocatul. Adică dacă eu mă strâmb acum la dvs. şi vă spun apoi că aşa am simţit, asta este o scuză pentru mine?
-Obiecţie! sări ca ars avocatul apărării.
-Obiecţia se acceptă, hotărî judecătorul şi-i atrase atenţia avocatului că este pentru ultima dată când este avertizat.
-O singură întrebare mai am pentru acuzat, se rugase avocatul judecătorului, iar acesta îi dădu permisiunea din priviri. Domnule acuzat, regretaţi fapta?
-Nu, spuse răspicat inculpatul. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş face acelaşi lucru…
În sală: rumoare. Până şi avocatul apărării, la auzul acestor cuvinte, arăta de parcă cineva i-ar fi dat o palmă. Judecătorul se străduia cu greu să facă linişte, iar după ce reuşi în sfârşit să calmeze mulţimea, a anunţat că a venit vremea pentru pledoariile finale ale avocaţilor.
Primul care a luat cuvântul a fost avocatul apărării. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu o batistă şi-şi începuse discursul cu un glas afectat:
-Onorată instanţă, onorat public, cu toţii l-aţi văzut pe acuzat. I-aţi văzut trupul tânăr, puternic şi sănătos. Dar oare poate să spună cineva de aici că i-a văzut şi sufletul? Oare aţi încercat să vă uitaţi, măcar aşa în treacăt, la sufletul acestui om? Eu i-am văzut sufletul şi vă spun sincer, încă încerc să-mi revin… Vă grăbiţi cu toţii să-l pedepsiţi pe acest om, dar dacă în faţa voastră s-ar fi prezentat nu trupul, ci sufletul său, cred că nu despre judecată ar mai fi fost vorba, ci de ceremonii de decorare, pentru că într-adevăr, acest om este un erou. Da, domnilor, un erou! Numai cel mai viteaz om, cel mai curajos, poate să stea în picioare aşa cum face acest om în războiul pe care-l poartă cu viaţa…
Publicul sorbea fiecare cuvânt al avocatului, spre disperarea omologului său care părea să nu-şi mai găsească locul. Avocatul a scos batista şi şi-a şters iar fruntea, apoi după câteva secunde în care nu se auzi nici musca, îşi reluă discursul:
-Domnilor, sufletul acestui om este bolnav de inaniţie. Sunt avocat de multă vreme, dar un suflet aşa de subnutrit ca al său nu cred că am mai întâlnit vreodată! Imaginaţi-vă cum e să rabzi de foame o zi, două, trei… Încercaţi măcar să vă imaginaţi! Sufletul acestui om a răbdat de foame nu o zi, două sau trei, ci ani de-a rândul. Da, ani întregi nu a avut ce să-i dea să mănânce. Şi dintr-odată îi apare în cale această femeie. Puneţi-vă un pic în locul său! Sunteţi siguri că dacă aţi fi pe punctul să muriţi de foame, nu aţi fura o bucată de pâine? Sunteţi siguri că nu aţi întinde mâna dacă ar apărea în faţa voastră, de nicăieri, un platou plin cu prăjituri?
Avocatul s-a oprit din nou, dând parcă timp publicului să-i „digere” cuvintele. Apoi şi-a continuat pledoaria în aceeaşi notă. În cele din urmă, după aproape 20 de minute, a încheiat triumfal cu următoarele cuvinte:
-Domnilor, încercaţi să-l înţelegeţi pe acest om! Încercaţi măcar! Nu mai pedepsiţi ceea ce viaţa a pedepsit deja! Vă cer clemenţă… Vă mulţumesc!
Discursul avocatului a făcut o impresie puternică asupra publicului. Dar avocatul acuzării nu și-a pierdut cumpătul. Avea avantajul că era ultimul şi ştia, din experienţă, că ultima impresie poate conta mai mult decât prima, aşa că s-a decis să-şi joace toate cărţile posibile:
-Onorată instanţă, onorat public, cu toţii aţi văzut josnicia acestui om. Nu numai că a recunoscut fapta, dar nici măcar nu a regretat-o. Iar acum avocatul său cere clemenţă. Asta e neobrăzare, domnilor! Ce clemenţă? Oare acuzatul a avut clemenţă faţă de victima sa? S-a gândit el ce va face ea fără inima ei, fără cea cu care a împărţit şi bune şi rele ani de-a rândul? Unii se comportă de parcă inima noastră este un organ suplimentar. Nu este ceva de care ne putem lipsi, domnilor!
Avocatul s-a oprit puţin şi a observat că discursul său are un impact la fel de puternic ca acel al pledoariei omologului său. Asta i-a dat curaj:
-Am văzut că avocatul apărării v-a cerut să vă puneţi în locul acuzatului. Dar de ce să nu vă puneţi şi în locul victimei? Cum ar fi să vă treziţi că ceea ce v-a aparţinut de când vă știți v-a fost luat de cineva chiar de sub ochii voştri? Care dintre voi s-ar resemna şi nu ar cere să i se facă dreptate? Fiţi sinceri cu voi! Nu, nu vă lăsaţi înşelaţi de declaraţiile acuzatului! A spus că i-a oferit victimei inima lui în loc. Ce vrea să insinueze dumnealui, că a acoperit prejudiciul? Domnilor, l-aţi văzut cu toţii pe acest crin (a arătat cu mâna spre victimă). Dacă trupul ei emană atâta frumuseţe, vă daţi seama cum arată inima ei? Numai gândindu-mă la asta, fapta acestui individ mă îngrozeşte. I-a oferit în schimb inima lui… Ce aţi zice dacă eu v-aş fura o maşină de lux şi v-aş oferi în schimb o bicicletă?
Cuvintele avocatului au făcut ca publicul să le uite pe cele ale omologului său. Vreme de o jumătate de oră a ţinut o lecţie de morală şi dreptate într-o formă atât de atractivă încât nimeni nu mai avea grija timpului. Dar oratorul obosise şi fiind sigur de reuşită, şi-a rezumat ideile şi a căutat să încheie:
-Acest om a furat inima victimei, iar fapta lui este tratată de parcă ar fi furat o găină. Domnilor, inima unei femei este inestimabilă! N-o poate cumpăra nici un tezaur! De aceea, nu există mai mare hoţ decât acela care fură inima unei femei. Iar unii cer ca un astfel de hoţ să fie iertat… Dacă sunteţi drepţi, nu veţi lăsa această faptă nepedepsită. Nu, nu trăim într-o ţară de hoţi! Cine greşeşte plăteşte! Nu mă interesează istoricul său, ce a mâncat sau nu ieri, ai încălcat legea, plăteşti! Justiţia e una şi aceeaşi pentru toţi! Vă spun sincer, putea să fie în locul său şi tatăl meu de 80 de ani, tot v-aş fi cerut să faceţi dreptate. Dacă sunteţi nişte domni, nişte gentelmeni, veţi face dreptate acestei femei… Vă mulţumesc!
Cuvintele avocatului au stârnit un vacarm de nedescris. Judecătorul se strădui din răsputeri să facă linişte, dar nu a reuşit decât după câteva minute bune. Gâfâind, a decis ca procesul să ia o pauză de o oră, după care se va anunţa verdictul.
Exact după o oră, judecătorul şi-a făcut prezenţa cu cea mai mare solemnitate de care era capabil un om. S-a aşezat pe scaunul său, apoi a început să citească verdictul:
-În urma procesului intentat de victimă, acuzatul este găsit vinovat şi este condamnat la închisoare pe viaţă…
Sala părea să izbucnească, dar judecătorul şi-a învăţat lecţia şi nu și-a mai lăsat frâiele din mâini, continuând cu autoritate:
-Locul în care va fi executată pedeapsa va fi chiar inima victimei. Decizia este definitivă şi irevocabilă! Declar oficial închiderea procesului!
La auzul sentinţei, publicul a izbucnit precum erupţia unui vulcan şi nici un judecător nu ar mai fi putut să-l liniştească. Discuţii private, strigăte, frânturi de vorbe, se auzeau şi de afară, numai acuzatul şi victima nu auzeau nimic.
După pronunţarea sentinţei, cei doi au alergat unul către altul şi s-au îmbrăţişat îndelung, plângând de fericire. Au stat aşa multă vreme, până când îngrijitorul le-a atras atenţia că trebuie să încuie uşa. Aşa că au ieşit şi ei afară, iar paşii i-au adus chiar în parcul în care s-au întâlnit.
Nu şi-au rostit nici un cuvânt până când, ajunşi în locul în care cândva tânărul a întins mâna femeii căzute, acuzatul a sărutat părul victimei şi a rostit următoarele cuvinte:
Inima unei femei este singura închisoare mai bună decât libertatea…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Creaţii literare, Dialoguri, Funny și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

27 de răspunsuri la Procesul

  1. Marian zice:

    Ai trecut la feministe ??? Alea ti-ar ridica statuie si s-ar inchina la ea mai dihai decat la mostele sfintului Nectarie . ” Acuzatului ” i-asi fi dat 300 d e ani de puscarie , doar pentru fraza rostita la finalul povestirii insa ….” judecatorul ” l-a condamnat la o pedeapsa infinit mai grea decat temnita pe care i-asi fi harazit-o eu : sa fi sclavul unei persoane toata viata ta , chiar daca-i vorba despre o ” femeie tanara si frumoasa ” ….este mai rau decat ai face acei ani de temnita grea !!!!! 😎

    • Teonymus zice:

      Eu nu am trecut deloc la „feministe”, dar dvs. aţi trecut cu siguranţă la „misoginisme” 🙂 .

      • Marian zice:

        Omule …eu sunt mai feminist decat iti poti inchipui !!! 😎 Ce-i aia ” misoginism ” …intr-o lume care , parca se-nvarte in jurul soarelui doar pentru faptul ca exista si femei printre oamenii ce traiesc pe acest pamant ? Este suficient s a privest reclamele d e la tv ….din cinci , patru se adreseaza femeilor adica , celor carora acel ” acuzat ” din povestirea dumitale le aducea un omagiu prin dorinta d e a fi incarcerat in inimile lor 😉 !

      • Teonymus zice:

        Poate că sunteţi, dar până una alta eu am doar dovada cuvintelor dvs. Cât despre reclame, cam vă dau dreptate. Femeile sunt ţinta principală a foarte multe industrii, precum cosmetica, moda etc. Le este „exploatată” din plină această „slăbiciune” a lor pentru frumuseţe.

  2. Marian zice:

    Jura-te ca ceea ce am spus eu { chestia cu a fi sclavul unei persoane …fie si-o femeie } , nu-i adevarata !!!!!!!!!!!!!! Ai sange in instalatie pentru asta ????????? 😦

    • Teonymus zice:

      Nu am înţeles ce aţi vrut să spuneţi prin „a fi sclavul” unei persoane. Întregul dialog este unul „absurd”, dacă vreţi. Unul metaforic. Nu trebuie luat la sensul propiu. Iar dacă „acuzatul” a devenit un sclav, aşa cum sugeraţi dvs., atunci fără doar şi poate că şi „victima” este „sclavă”. Sunt „sclavi” unul altuia, dar din iubire.
      La urma urmei ce este iubirea dacă nu trăirea unuia prin celălalt? O jertfă de bună voie şi reciprocă? Asta ar trebui să însemne iubirea. Orice altceva este doar un simplu parteneriat.

      • Marian zice:

        Ca dialogul este unul metaforic…asta am inteles-o din prima , eu imi exprimam o parere pornind de la acea ultima afirmatie a ” individului ” respectiv . Iar cu chestia ca n-ai fi inteles ce am dorit sa spun atunci cand am tastat ” sclavul unei persoane ” , las-o balta ca nu tine : am ajuns sa te cunosc mai bine decat ma cunosc pe mine insumi 😎 ! ” Asta ar trebui sa insemne iubirea ” adica , onorabile ….totul s e reduce la ceea ce vedem si ne place la nivel d e cortex ?! Pai bine desteptule ….dar te-ai intrebat pentru ce chestia cu ” inchisoarea in inima unei femei ” tine doar daca tipa-i TANARA SI FRUMOASA ? Sa-l vad si eu pe ala care sta d e bunavoie in acest gen d e ” inchisoare ” dupa ce acea tanara si frumoasa femeie ….devine o baba oarecare , o cotoroanta , care te aduce in stare sa faci orice doar pentru a fi cat mai putin in preajma ei ? Ai luat-o pe urmele lui ” Crisego ” ? Se vede ca nu esti casatorit sau daca esti ….esti d e prea putin timp . Nu ” orice altceva ” ci TOTUL , inseamna parteneriat la orice nivel al relatiilor dintre doi oameni ….indiferent de sex … asta ca sa nu-ti mai dea prin minte sa ma acuzi si d e …altceva 😉 ! Inseamna parteneriat deoarece dupa c e trece frumusetea si tineretea ,care nu sint vesnice ….ramane parteneriatul , orice o insemna asta ….fireste , asta daca intre timp nu reusesti sa ” evadezi ” intr-un fel sau altul din respectiva ” inchisoare ” si respectiv sa pui capat ” parteneriatului ” 😉 Metaforic….” dialog absurd ” , adica vrei sa cred ca n-ai bagat matale nici un fitil teologic ….nici macar n-ai gandit o conotatie religioasa postarii ? Spunei-o lu’ Mutu , ca ala poate te-o crede !!!!! Sper sa nu te fi suparat faptul c-am fost putin ” didactic ” si al dracului de sincer cu dumneata . O zi cat mai bun a in continuare si ….astept ” cugetarea ” 🙂 !

      • Teonymus zice:

        „Închisoarea în inima unei femei” pentru mine nu ţine numai dacă „tipa e tânără şi frumoasă”. Iubirea presupune mult mai mult decât înfăţişarea. De fapt, adevărata iubire nici nu ţine cont de asta. Şi tot astfel, adevărata iubire nu se stinge. Iubeşte acum şi iubeşte la fel şi peste 30-40-50 de ani. Sunt bătrâni pe care i-am auzit că se iubesc ca în prima zi. Să înţeleg că mint?
        Dvs. sunteţi prea rigid, un pesimist aş putea spune. Probabil că vedeţi lucrurile din prisma propriei voastre experienţe 🙂 , dar nu trebuie să generalizaţi.
        Chiar aş fi curios să văd ce „fitil teologic” credeţi că am băgat în această postare 🙂 .

      • Marian zice:

        Ce iubire …dupa 30-40 d e ani ???????????? Pai ai rabdare sa ajungi si matale sa traiesti 30-40 d e ani langa aceeasi persoana si…dupa aia poti vorbi ! Eu zic …Doamne fereste deoarece …pentru ce-s buni prietenii ? Este vorba doar despre OBISNUINTA 😦 !!!! Crede-ma ca stiu c e spun ….mai ales dupa….aproape 40 d e ani traiti langa aceeasi ….persoana 😉 !!!!!!!!!!!!

      • Teonymus zice:

        Eu unul am auzit bătrâni care spuneau că se iubesc ca în prima zi şi asta după 40, chiar 50 de ani. Să înţeleg că minţeau? 🙂
        Aş vrea eu să trăiesc 30-40 de ani lângă aceeaşi persoană, aşa că nu zic „Doamne fereşte”, ci „Dă Doamne” 🙂

      • Marian zice:

        Ce ” fitil ” ai bagat aici ? Faci pe chinezul 😎 ? Adica dumneata esti ala care clameaza peste tot ca DUMNEZEU ESTE IUBIREA si vrei sa cred ca acea ” inchisoare ” despre care vorbea acel ” acuzat ” , adica ” inima unei femei ‘ ….nu simbolizeaza chiar nimic ????? Las-o jos ca macane !!!!!!!!!!!!!Ci-n te crede ? Eu in nici un caz …chiar daca intentia dumitale n-o fi fost asta dar….macar ai gandit-o in subconstientul dumitale . 😎

      • Teonymus zice:

        Am spus că nu am de gând să mă „autodeconspir”, aşa că credeţi ce vreţi 😀

  3. ilussoria zice:

    „Inima unei femei este singura închisoare mai bună decât libertatea…” imi place asta! Interesant proces … Nu ma asteptam la asemenea acuzare 😉

    • Marian zice:

      @ ilussoria Pentru care motiv stimata doamna , inima unui barbat n-ar fi d e asemenea ” o inchisoare mai buna decat libertatea ” ? In tot acest ” proces ” metaforic , singura victima , adica cu adevarat VICTIMA este doar….barbatul respectiv si va rog sa credeti ca nu sunt absolut deloc misogin facand acesta afirmatie oricat ar dori amicul Teonymus sa apar astfel !

      • ilussoria zice:

        Stimate domn, eu cred ca ambii sunt victime.Ea victima zambetului lui , iar el victima frumusetii ei. Si de ce ar fi doar barbatul victima? inteleg ca femeia l-a fermecat dar cu singuranta isi putea inhiba impresiile si trece mai departe .Liber arbitru! Deci s-a victimizat singur, saracul!

      • Marian zice:

        @ilussoria Din partea unei femei …ma astept la orice , inclusiv sa arunce vina in cocoasa altcuiva . Ea este calaul si tot ea …victima 😎 !

      • ilussoria zice:

        Va asigur ca aceasta remarca e valabila si pentru barbati.Si de la ei te poti astepta la orice, cred ca de asta femeia si barbatul sunt facuti unul pentru altul ca tare se mai potrivesc!

      • Marian zice:

        @ilussoria In sfarsit gasesc si eu o femeie care sa spuna o vorba adevarata ! Stimata doamna nici nu stiti ce mare adevara ati rostit , felicitari si respect !

  4. lorelad zice:

    Teo, o intrebare personala: de unde ai aflat de blogul meu? ne cunoastem, avem cunostinte comune? astept raspuns pe ll@lclconsulting.ro
    Multumesc! Loredana Ladunca

    • Teonymus zice:

      Fiindcă răspunsul nu este aşa de personal, am să-ţi răspund aici 🙂 . Nu ne cunoaştem şi nici nu avem cunoştinţe comune. Chiar tu mi-ai dat „follow” prima dată de pe acel blog şi eu ţi-am dat la fel. Şi de atunci te urmăresc în „reader”. Asta este explicaţia dilemei tale 🙂

  5. lorelad zice:

    Interesanta abordarea ta! Metafora, simbolul captiveaza si incanta. O lectura placuta si in ton cu anotimpul! 🙂

  6. oana zice:

    Un exercitiu de imaginatie interesant.Si disputa cu amicul virtual la fel de savuroasa ca in vara, cand am dat de blogul acesta.Like!

  7. oana zice:

    Imi amintesteste de o piesa de teatru a lui Caragiale,aia cu clondirul de mastica si „onoarea nerepata”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s