Bine ai venit pe planeta Pământ!

-Uite pe cine avem noi aici! zise Ura, arătând cu mâna ei de ceară către un om căzut în mijlocul drumului.
–Sărăcuţul de el! spuse Dispreţul, apoi şi-a îndreptat privirea în altă parte şi a scuipat cu silă.
-Ce să vă spun, de parcă mi-ar păsa de un vierme ca el! zise Egoismul şi a vrut să-şi vadă de drum, dar amica lui, Răutatea, l-a oprit şi i-a spus rânjind:
-Dar să-i arătăm, fraţilor, unde a căzut! El încă nu ştie cine face legea pe planeta Pământ! Să mergem şi să-l luminăm!
Când a văzut omul cine se apropie de el, întreaga sa fiinţă s-a cutremurat. Încă din prima clipă când i-a zărit, Ura i-a îngheţat sufletul cu privirea ei de gheaţa, iar Dispreţul l-a făcut să-i fie silă de firele de iarbă care până atunci îi gâdilase tălpile, de florile care îi desfătase simţurile, de Pământ, de întregul Univers, de sine însuşi, de tot şi de toate… Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, Egoismul i-a străpuns inima, făcându-l insensibil, iar Răutatea l-a orbit cu rânjetul ei meschin… 
Ar fi vrut să fugă până la capătul lumii numai să nu aibă de a face cu cei patru. Poate chiar ar fi făcut-o dacă a cincea persoană din acest grup sinistru nu l-ar fi impresionat atât de mult. Avea să descopere mai târziu că era Mândria…
Deşi era îmbrăcată tot în negru ca şi ceilalţi, haina Mândriei era împodobită cu sute şi mii de pietre preţioase, care reflectau lumina soarelui şi făceau ca toată fiinţa să-i strălucească. Nici măcar noaptea nu putea să-i ascundă chipul atât de frumos şi semeţ.
Omul nu mai văzuse niciodată atâta frumuseţe… Strălucirea ei îl orbise, iar graţia cu care se mişca această fiinţă mirifică, pur şi simplu îl hipnotizase. Ar fi dat orice să audă nişte cuvinte din gura ei, iar dorinţa avea să i se îndeplinească.
După ce au ajuns la el, cei patru i-au făcut loc Mândriei, care s-a apropiat şi i-a întins mâna, spunându-i:
-Îi laşi pe aceşti neisprăviţi să vorbească în halul acesta despre tine? Eşti om, nu un vierme mizerabil! Până şi îngeri te-au invidiat şi au vrut să fie ca tine, iar tu îi laşi acum pe aceşti nenorociţi să-şi bată joc de tine! Ridică-te şi să ştie toţi cine este omul!
Omului i-au plăcut atât de mult aceste cuvinte încât nu a mai zăbovit nici o clipă. A prins cu sete mâna albă a Mândriei şi s-a ridicat. Apoi, Mândria l-a cuprins de mijloc şi l-a înălţat tot mai mult. A ajuns să se uite de sus la Ură şi camarazii ei. Se simţea invincibil… Dar totul nu a durat decât câteva secunde. După ce Mândria îl ridicase cât a putut de tare, l-a aruncat cu toată forţa la pământ. Impactul a fost atât de puternic încât omul îşi simţi oasele zdrobindu-se.
Faţa i s-a întunecat dintr-odată şi a început să urle şi să se zvârcolească de durere. Iar cei cinci au izbucnit cu toţii în hohote de râs. Nici cel mai bun bufon nu ar fi putut să-i facă să râdă mai mult decât acest om în chinuri…. Asta îl durea pe om mai mult decât suferinţa fizică, aşa că îşi muşcase buza, se opri din zvârcoliri şi a început să sufere în tăcere, tremurând puternic. În cele din urmă şi hohotele au încetat, nu mai era amuzant…
-Ne-am distrat destul! zise Ura. Nedreptatea şi ceilalţi camarazi ne aşteaptă. Să-l luăm şi să plecăm de aici!
Ura şi Răutatea l-au prins pe om de mâini şi au început să-l târască prin iarba. Dacă până atunci l-au numit vierme, acum au reuşit să-l facă să se simtă ca unul…
Omul ar fi vrut să se smulgă din mâinile lor, să se salveze, dar îşi dădea seamă că era inutil. Cele cinci bestii au avut grijă să-l facă neputincios. Orice împotrivire a sa nu-i va produce decât mai multă suferinţă. Atunci, la ce bun? Doar moartea îl mai putea scăpa…
Pe când se gândea la aceste lucruri şi plângea, cineva a apărut de nicăieri şi l-a smuls din mâinile celor cinci. Aceştia au fost atât de surprinşi încât au privit năuciţi cum victima este luată chiar de sub nasul lor. Cine era atât de nebun încât să îndrăznească să le fure prada?
Ştiau ei prea bine cine, dar nu şi omul, care a căutat cu privirea să afle cine îi este salvatorul şi a văzut că era… o femeie…

În urma ei, iarba călcată de picioarele celor cinci a devenit mai verde ca niciodată, florile zdrobite au început să înflorească… Iar ea nu era decât o femeie plăpândă, cu picioarele goale, părul lung, despletit şi nearanjat. Nu mai avea timp şi pentru ea, sărmana, oameni ca el o ţineau mereu pe drumuri…
Era îmbrăcată într-o rochie lungă şi albă, împodobită cu sute şi mii de petice. Nu diamantele o făceau pe ea frumoasă, ci ea făcea ca diamantele să fie frumoase. Nu soarele îi strălucea faţa, ci chipul ei făcea ca soarele să strălucească… Da, îi zărise chipul şi sufletul său a fost inundat de o bucurie fără margini. Omul nu mai văzuse niciodată atâta frumuseţe. Şi-a amintit că a mai spus acest lucru când a zărit Mândria şi o căută cu privirea. Acum părea atât de hâdă… Se şi mira cum de a putut să o găsească frumoasă…
Mândria ştia prea bine acest lucru şi era ca un vulcan gata-gata să erupă. Dacă este cineva care poate s-o facă „hâdă”, aceea era… Dragostea. Da, numai Dragostea, cea care le pune beţe-n roate şi le strică mereu planurile. Şi pentru cine? Pentru nişte oameni nenorociţi. Da, ticăloasa de Dragoste…
-Iar tu, masochistă nenorocită? răcni Ura cu atâta furie încât omul simţea cum i se zburleşte părul.
Dar Dragostea nu se speriase. Îi zâmbi cald şi-i spuse cu o voce atât de lină…:
-Ştii foarte bine că nu ai voie să te atingi de om fără consimţământul său. Cunoşti regulile…
-Dar de tine avem voie să ne atingem, târâtură? rânji Răutatea, apoi se năpustiră cu toţii asupra ei.
Dragostea, în loc să fugă, a rămas neclintită. Nici măcar nu a încercat să se apere… Prima care o lovise a fost Ura, care a reuşit s-o doboare doar cu o palmă. Apoi, avea să cadă asupra ei o ploaie de pumni şi picioare.
Era o privelişte atât de greu de suportat… Cele cinci bestii loveau cu atâta putere încât sunetul loviturilor păreau tunete, iar privirea Urii şi strălucirea diamantelor Mândriei, fulgere… Iarba s-a culcat la pământ, parcă să nu mai vadă chinurile la care era supusă Dragostea. S-au plecat şi florile şi din ele a început să cadă rouă ca şi cum le-ar fi fost lacrimi… Până şi pentru cer era prea mult ceea ce se petrecea sub el şi şi-a dat frâu liber lacrimilor care cădeau pe pământ sub formă de ploaie… Dragostea, cea care le-a dat tuturor viaţă, căldură, gingăşie şi frumuseţe, este acum lovită cu atâta cruzime de nişte bestii…
Atâtea lovituri, şi totuşi nici un sunet din partea Dragostei. Omul simţea că i se rupe sufletul. O zări pentru câteva fracţiuni de secundă şi a văzut că Dragostea mai are încă puterea să-i zâmbească…
-Pentru numele lui Dumnezeu, este o femeie! O femeie! Luaţi-mă, omorâţi-mă, faceţi ce vreţi din mine, dar nu o mai loviţi! Nu o mai loviţi, se ruga de ei plângând, nu o mai loviţi! Pentru numele lui Dumnezeu…
Cuvintele omului au reuşit, într-adevăr, să-i facă pe cei cinci să n-o mai loveasca.
-Vezi, rânji Răutatea către Dragoste, omul ne-a dat voie! Acum putem să-l luăm?
Dragostea nu-i răspunse. S-a târât până la Ură şi i-a îmbrăţişat picioarele care până atunci o loviseră… Acest gest i-a înfuriat la culme pe cele cinci bestii…
–Masochistă nenorocită! răcni Ura şi începuse apoi o nouă repriză de ploaie de pumni şi picioare.
Cei cinci loveau parcă şi cu mai multă sete… Dar, în final, obosiseră. Rând pe rând, au încetat s-o mai lovească. Doar Ura mai arunca lovituri în stânga şi-n dreapta, dar până şi puterile ei sleiseră:
-De ce nu mori, nemernico? De ce nu mori? a început să urle până ce o lovitură ratase ţinta şi căzu la pământ…
Următoarele minute au fost învăluite de o linişte de mormânt. În cele din urmă, Ura se ridicase şi le-a vorbit celor patru:
-Să plecăm de aici! Nedreptatea şi ceilalţi camarazi ne aşteaptă! Staţi fără grijă! Omul o să ne caute… N-ar fi primul care ar veni la noi după ce a făcut pe viteazul. Apoi, îşi îndreptă privirea către om şi-i spuse apăsat: O să ne implori în genunchi, vierme!
Omul simţea că este pur şi simplu îngheţat de privirea atât de rece a Urii. N-a mai putut s-o suporte, aşa că şi-a ţinut mâinile la ochi până ce a fost sigur că cei cinci plecaseră…

După ce şi-a luat mâinile de pe ochi şi a putut din nou să vadă, găsi Dragostea chiar lângă sine. Privea către rochia ei, acum roşie din pricina sângelui, şi părea adâncită în gânduri…
Dragostea şi-a dat seama că omul o cercetează şi i-a spus fără să-l privească:
-Culoarea roşie a sângelui este atât de frumoasă…
Apoi, îl privi pe om şi-i zâmbise atât de cald încât răceala Urii dispăruse complet din sufletul său…
–Bine ai venit pe planeta Pământ! Eu sunt Dragostea…
Zâmbetul ei s-a şters pentru o clipă:
-Îmi pare rău că am întârziat. Iartă-mă… Iartă-mă, şi-ţi promit că de acum înainte nu vei mai suferi niciodată. Voi suferi eu în locul tău…
Omul a început să plângă. Ce altceva ar fi putut să facă? Avea atâtea pe suflet, dar nu era în stare să spună nimic. Oricum, Dragostea îl înţelegea şi fără să rostească cuvinte…
Dragostea i-a şters lacrimile cu mâinile ei calde, apoi şi-a rupt o mânecă mai puţin îmbibată de sânge, cu care a început să-i lege rănile. Rănile ei îi erau invizibile, le vedea doar pe cele ale omului…
-Trebuie să plecăm de aici, îi zise după ce terminase, dar nu înainte de a-ţi face cunoştinţă cu o parte din prietenii mei.
Într-adevăr, omul a văzut  apropiindu-se patru persoane. Erau îmbrăcate în haine albe, ca şi Dragostea, şi asta îl liniştise. Când i-a putut vedea mai bine, privirea i-a rămas aţintită către o femeie, care-l şocase. Era plină toată de cicatrice…
-Ea este Iertarea, i-o prezentă Dragostea.
Iertarea s-a apropiat de el, l-a îmbrăţişat şi i-a şoptit la ureche:
-Iartă-i pe cei care te-au făcut să suferi. Ştiu că e greu, dar iartă-i…
-Pentru ceea ce mi-au făcut mie, strigă omul, poate îi voi putea ierta vreodată. Dar pentru ceea ce i-au făcut Dragostei… niciodată!
Dragostea i-a zâmbit şi-i spuse:
-Nu mi-au făcut nimic. Nu au arme cu care să mă doboare… Dar pe tine te pot distruge. De aceea, te rugăm, lasă-ne să suferim noi pentru tine…
Omul a vrut să spună ceva, dar atenţia i-a fost atrasă de cineva care înainta pipăind aerul…
-El este Sacrificiul, îi zise Dragostea.
-Îmi sunt atât de dragi oamenii! îi spuse acesta după ce-i atinse faţa cu mâinile. Tinere, îmi pare rău că nu mai am ochi ca să pot să ţi-i ofer dacă îi vei pierde vreodată pe ai tăi… I-am dat altui om… Dar dacă limba ta nu va mai putea vorbi, va vorbi a mea pentru tine, dacă inima ta va înceta să bată, va bate a mea în locul ei, dacă moartea îţi va cere viaţa, i-o voi da pe a mea… Însă ochii… ochii nu-ţi mai pot da…
-Nu te mai necăji! îi zise un om atât de slab încât era numai piele şi os. Dacă omul va avea nevoie de ochi, îi voi da pe ai mei…
-El este Altruismul, îl prezentă Dragostea.
Omul a vrut să-i strângă mâna întinsă, dar un copil i se aruncă râzând în braţe…
-Ea este Fericirea, râse şi Dragostea. Un copil mereu vesel şi lipsit de griji. Ea o să ne însenineze călătoria…
Într-adevăr, Fericirea a reuşit să însenineze faţa omului. Se ţinea strâns de gâtul său, cânta, râdea şi se juca cu părul său. Iar omul… zâmbea. Zâmbea pentru prima dată de când a ajuns pe Pământ… Se uita mereu la acest copil şi a uitat complet de toată suferinţa de până acum. Uitase privirea rece a Urii şi pe camarazii ei, uitase până şi priveliştea la care a asistat când cei cinci s-au năpustit asupra Dragostei. Şi-a adus aminte doar când aceasta l-a invitat la masă. Şi-a adus aminte şi începu să plângă, dar Fericirea i-a şters lacrimile şi i-a cerut cu glasul ei de copil care abia învăţase să vorbească:
-Nu plânge, nenea!
Cum putea el să n-o asculte?
S-a aşezat jos şi a primit masa, care a constat în nişte coji de pâine pe care Altruismul le-a scos dintr-un săculeţ şi le-a împărţit între ei, partea cea mai mare revenind omului. S-au înfruptat toţi din această masă săracă, toţi… cu excepţia Altruismului. Acesta a luat partea sa şi a introdus-o înapoi în săculeţ. Ştia că foamea îi va vizita iar şi atunci el va scoate aceste firimituri de pâine şi i le va da omului…
-Trebuie să plecăm! îi zise Dragostea. Bunătatea şi celelalte prietene ale noastre aşteaptă să te cunoască.
Dacă Ura şi ai săi l-au prins de mâini şi l-au târât prin iarbă, acum era purtat pe braţe. Şi cine erau cei care-l purtau? O femeie cu răni care mai sângerau încă, o alta plină de cicatrice, un om cât un pai, un altul orb şi un copil…
Omul îi privea şi plângea, plângea şi îi privea… Dar Dragostea îi ştergea lacrimile şi-i spunea mereu:
-Nu mai plânge! Pentru tine am coborât din Paradis şi-ţi promit c-am să te aduc acolo înapoi…

Publicitate