A fi sau a trăi: aceasta-i întrebarea!

Mă gândesc cu drag la copilărie. Zâmbesc când mă gândesc la copilul care eram atunci. Eram atât de plin de viaţă, de energic, de inocent… N-am ieşit din satul natal decât de foarte puţine ori şi atunci fiindcă era strict necesar. Dar acel sat, cu ogoarele sale, îmi era de ajuns. Era pentru mine lumea întreagă, iar eu îi eram „explorator”… Însă, la un moment dat „s-a rupt firul”. Entuziasmul a dispărut şi au apărut de nicăieri grijile şi melancolia. Acele culori vii pe care le vedeam în toate, s-au şters, lucruri pe care le găseam altădată interesante, au devenit banale. Ceva s-a schimbat… De fapt, ceva m-a schimbat pe mine. Iar acel „ceva” poartă numele de „maturizare”, un proces prin care au trecut toţi cei care astăzi se numesc „adulţi”…

Sursă foto

Maturizarea este un pas indispensabil şi inevitabil în viaţa unui om, numai că pe unii ne-a schimbat prea mult… Am înţeles că, pentru a ne trăi restul vieţii în siguranţă financiară şi de alt fel, trebuie să devenim independenţi, deci să ne facem un „rost”. Iar în numele acestui „rost” am început să sacrificăm prezentul pentru viitor. Am urmat şcoli, licee sau facultăţi, ani de zile am stat cu nasul în cărţi sau într-un atelier, cu gândul să ne însuşim nişte meserii. În final, poate am reuşit să ne realizăm profesional, dar „eliberarea” tot nu a venit, pentru că ne-am căsătorit şi a trebuit să le „asigurăm” şi copiilor noştri un viitor. Şi uite aşa ne trezim bătrâni şi când putem în sfârşit să ne bucurăm de „prezent”, moartea ni-l răpeşte cu foarte mult cinism… Şi stai în faţa morţii şi te întrebi: oare s-a meritat?

S-a meritat să te trezeşti dimineaţa şi să vii acasă seara, frânt de oboseală? S-a meritat să nu mai ştii cum e să priveşti un răsărit şi un apus de soare? Să nu mai ştii când a trecut iarna şi a venit vara? Să stai şi să te miri cât de mare a crescut copilul tău, fiindcă tu ai fost tot timpul pe drumuri? S-a meritat să alergi toată viaţa, când puteai să te mai opreşti din când în când şi să te bucuri de parfumul unei flori, de ciripitul păsărilor, de un curcubeu? Nu s-a meritat şi tu ai avut de ales. Nu era ca şi cum ai fi murit de foame dacă mai „trăiai” şi tu din când în când. Strictul necesar îţi permitea să te bucuri de viaţă, dar nu te-au lăsat nişte nimicuri: nişte haine de firmă, o maşină nouă, o vilă şi aşa mai mult goală, o viaţă de excese…

Mulţi am devenit un fel de roboţi. „Suntem” şi noi prin viaţă, dar nu o trăim. Nu ne permitem acest „lux”. Ni s-a inoculat ideea că pentru a ne bucura de viaţă ne trebuie bani, cât mai mulţi bani. Dar nu este aşa. Nimeni în afară de tine nu te opreşte să fii fericit. Te gândeşti la alţii, la familie? Mai mult decât de bani, au nevoie de tine. Copiii tăi au nevoie de un tată şi o mamă, nu de un bancomat… Asta nu înseamnă că nu trebuie să munceşti. Munceşte, dar pentru strictul necesar şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru ce primeşti în plus. Învaţă-i şi pe copiii tăi să facă la fel când ajung adulţi. Învaţă-i să „trăiască”, pentru ca să nu le pară rău mai târziu…

Mulţi ne comportăm de parcă am trăi veşnic sau de parcă după ce vom muri, vom lua cu noi averea pe care am reuşit să o agonisim. Nu, nu vom lua cu noi nici un obiect fără viaţă, oricât de scump ar fi el, dar vom lua fapte şi trăiri. Tu ce strângi?

Publicitate