A fi sau a trăi: aceasta-i întrebarea!

Mă gândesc cu drag la copilărie. Zâmbesc când mă gândesc la copilul care eram atunci. Eram atât de plin de viaţă, de energic, de inocent… N-am ieşit din satul natal decât de foarte puţine ori şi atunci fiindcă era strict necesar. Dar acel sat, cu ogoarele sale, îmi era de ajuns. Era pentru mine lumea întreagă, iar eu îi eram „explorator”… Însă, la un moment dat „s-a rupt firul”. Entuziasmul a dispărut şi au apărut de nicăieri grijile şi melancolia. Acele culori vii pe care le vedeam în toate, s-au şters, lucruri pe care le găseam altădată interesante, au devenit banale. Ceva s-a schimbat… De fapt, ceva m-a schimbat pe mine. Iar acel „ceva” poartă numele de „maturizare”, un proces prin care au trecut toţi cei care astăzi se numesc „adulţi”…

Skurktur1Sursă foto

Maturizarea este un pas indispensabil şi inevitabil în viaţa unui om, numai că pe unii ne-a schimbat prea mult… Am înţeles că, pentru a ne trăi restul vieţii în siguranţă financiară şi de alt fel, trebuie să devenim independenţi, deci să ne facem un „rost”. Iar în numele acestui „rost” am început să sacrificăm prezentul pentru viitor. Am urmat şcoli, licee sau facultăţi, ani de zile am stat cu nasul în cărţi sau într-un atelier, cu gândul să ne însuşim nişte meserii. În final, poate am reuşit să ne realizăm profesional, dar „eliberarea” tot nu a venit, pentru că ne-am căsătorit şi a trebuit să le „asigurăm” şi copiilor noştri un viitor. Şi uite aşa ne trezim bătrâni şi când putem în sfârşit să ne bucurăm de „prezent”, moartea ni-l răpeşte cu foarte mult cinism… Şi stai în faţa morţii şi te întrebi: oare s-a meritat?

S-a meritat să te trezeşti dimineaţa şi să vii acasă seara, frânt de oboseală? S-a meritat să nu mai ştii cum e să priveşti un răsărit şi un apus de soare? Să nu mai ştii când a trecut iarna şi a venit vara? Să stai şi să te miri cât de mare a crescut copilul tău, fiindcă tu ai fost tot timpul pe drumuri? S-a meritat să alergi toată viaţa, când puteai să te mai opreşti din când în când şi să te bucuri de parfumul unei flori, de ciripitul păsărilor, de un curcubeu? Nu s-a meritat şi tu ai avut de ales. Nu era ca şi cum ai fi murit de foame dacă mai „trăiai” şi tu din când în când. Strictul necesar îţi permitea să te bucuri de viaţă, dar nu te-au lăsat nişte nimicuri: nişte haine de firmă, o maşină nouă, o vilă şi aşa mai mult goală, o viaţă de excese…

Mulţi am devenit un fel de roboţi. „Suntem” şi noi prin viaţă, dar nu o trăim. Nu ne permitem acest „lux”. Ni s-a inoculat ideea că pentru a ne bucura de viaţă ne trebuie bani, cât mai mulţi bani. Dar nu este aşa. Nimeni în afară de tine nu te opreşte să fii fericit. Te gândeşti la alţii, la familie? Mai mult decât de bani, au nevoie de tine. Copiii tăi au nevoie de un tată şi o mamă, nu de un bancomat… Asta nu înseamnă că nu trebuie să munceşti. Munceşte, dar pentru strictul necesar şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru ce primeşti în plus. Învaţă-i şi pe copiii tăi să facă la fel când ajung adulţi. Învaţă-i să „trăiască”, pentru ca să nu le pară rău mai târziu…

Mulţi ne comportăm de parcă am trăi veşnic sau de parcă după ce vom muri, vom lua cu noi averea pe care am reuşit să o agonisim. Nu, nu vom lua cu noi nici un obiect fără viaţă, oricât de scump ar fi el, dar vom lua fapte şi trăiri. Tu ce strângi?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Toate postările și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la A fi sau a trăi: aceasta-i întrebarea!

  1. ionelaandrei zice:

    Se pare că nostalgia a poposit la mai multe adrese. Frumos articol, chiar m-am regăsit în el. Îmi amintesc și acum momentul acela crunt în care „s-au șters culorile” și nu mai simțeam aceeași bucurie simplă și curată. A fost șocant, îmi amintesc că am și plâns de spaimă și frustrare…aveam 7 ani. Noroc că mi-am pus din prima întrebări și tot atunci am pornit în cautarea a ceea ce pierdusem. Încă sunt pe drum, dar mă străduiesc…să trăiesc.:))

  2. Marian zice:

    Onorabile …dincolo de tocanitza cu iz de educatie teologica la care inviti pe cei ce-ti viziteaza blogul ….totusi , parca simt o oarecare suparare din postarea dumitale . Ai suparari in familie , ai pe cineva foarte drag bolnav ? Care-i treaba cu supararea asta pe care -o ai pe suflet ? Sa nu negi ca , nu s e prinde , eu simt ca te macina ceva . Mai bine spune de pe acum , intra pe blogul ala { sti matale care } si cere-le consilierea alora !!!!

    • Teonymus zice:

      Acelaşi lucru l-am observat şi eu în ultimile voastre comentarii (dacă nu în toate). Ar trebui să vă trimit şi eu pe dvs. la „consiliere”. Eu n-am nevoie de „consiliere”, mă „consiliez” singur. 😀
      Vă las un citat din Terenţiu: „Om sunt şi nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”. 🙂

      • Marian zice:

        Eu am fost sincer ingrijorat si din pura amicitie te-am intrebat despre starea dumitale sufleteasca . Imi pare rau daca ai inteles altceva si pentru ca te-ai basicat datorita grijii mele .

      • Teonymus zice:

        Nu m-am „băşicat”. Chiar mă bucur să aud că aţi fost sincer îngrijorat. Am momente şi momente ca orice alt om. Dar nu accept ca ele să-mi facă piedică şi chiar dacă mai cad câteodată, mă ridic. Asta e viaţa!
        Apropo, tocmai am vizionat filmul „Giorgio Perlasca: un eroe italiano”. A meritat timpul petrecut în faţa ecranului. Este un film destul de bun. Am mai aflat şi o altă parte a holocaustului, care din păcate, a fost la fel de plină de orori ca celelalte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s