Despre mândrie

Îmi aduc aminte de o cuvântare susţinută de „mentorul” meu. Eram mai mulţi tineri şi ne-a zis să ne întoarcem către cel de lângă noi şi să-i spunem următoarele cuvinte: „Tu eşti mai bun decât mine!”. Prima dată mi-am spus în sinea mea: „Dar de ce să-i zic asta?”, apoi, după ce m-am gândit mai bine, întrebarea s-a modificat puţin: „De ce nu?”.

Noi, românii, avem o zicală care spune multe despre natura umană: „Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş”. Ce înţeleg eu de aici? Că unul dintre cele mai grele lucruri pe care sunt oamenii dispuşi să le facă, este să renunţe la ego, la orgoliu şi să se recunoască „inferiori” altora. Mulţi dintre noi mai degrabă ne-am petrece toată viaţa invidiind astfel de persoane, punându-le beţe în roate, bucurându-ne de eşecurile lor, decât să admitem că ei sunt peste noi în anumite lucruri. Orice, dar numai asta nu, pentru că o luăm ca pe o „umilinţă”. Dar stau şi mă întreb: de ce te simţi umilit că cineva s-a născut cu un talent superior aptitudinilor tale? Nu-i aşa că umilinţa vine din faptul că ne-am ridicat pe un „soclu” şi ne este greu să coborâm de acolo când cineva ne arată, chiar şi fără să-şi propună, că nu-l merităm? Nu-i aşa că e greu să te amesteci din nou în mulţime după ce multă vreme te-ai crezut un „cineva”?

Dar există şi o altă categorie de oameni care au ajuns să se hrănească cu laude. Fără doar şi poate, sunt talentaţi şi merită cu vârf şi îndesat toate aprecierile pe care le primesc, dar au permis laudelor să-i înalţe. Iar acum stau şi-i privesc de sus pe „pământeni”. Aş vrea să le spun acestor oameni, fără a avea pretenţia de a fi cel care să-i aducă cu picioarele pe pământ, că indiferent cât de buni sunt într-un domeniu, ÎNTOTDEAUNA se va găsi cineva mai bun decât ei. Poate vi se pare greu de crezut, dar vă asigur că aşa este!

Apoi, am şi nişte cuvinte pentru cei care se cred nedreptăţiţi, pentru că deşi sunt „valoroşi”, societatea nu le recunoaşte meritele. Care e meritul vostru la urma urmei? Talentele pe care le aveţi, nu le-aţi primit pe bază de „merite”, ci ca pe un dar. Poate consideraţi ca merit faptul că aţi reuşit să valorificaţi aceste aptitudini? Fiţi sinceri cu voi: Cât a fost meritul vostru că aţi rămas sănătoşi până acum şi aţi putut astfel să vă afirmaţi? Cât a fost meritul vostru că aţi rămas în picioare când atâţia au căzut? A fost meritul vostru că sunteţi încă vii, în vreme ce atâţia nu mai sunt printre noi? E meritul vostru că v-aţi trezit în dimineaţa aceasta?

Să nu credeţi cumva că eu mă exclud din tot ce am scris până acum. Mândria este ceva cu care ne confruntăm/luptăm cu toţii în anumite momente. Cine nu recunoaşte asta, este primul dintre cei mândri. Dar e grav dacă îţi laşi viaţa condusă de mândrie! E grav dacă-ţi lipseşte modestia…

Cine nu se simte bine la „înălţime”? Dar cu cât te ridici mai sus, cu atât te va durea mai tare când vei cădea. Şi vei cădea cu siguranţă, deoarece cu asta se ocupă mândria…