Despre regrete

Regretele ne udă trupul de lacrimi şi tot ele ne usucă sufletul de durere. Ele ne fură bucuria de a trăi, adaugă pelin până şi în cea mai dulce clipă, ne ucide puţin câte puţin… Chiar nu putem să evităm un astfel de „tratament”? Putem, dar îl acceptăm pentru că-l merităm! Ba mai mult, devenim proprii noştri călăi. Ne pedepsim singuri, ne chinuim, ne torturăm vieţile, gândind că astfel vom putea „repara” răul pe care l-am făcut… Dar ne înşelăm amarnic! Sunt lucruri care pur şi simplu nu mai pot fi „reparate”. Ca să-l parafrazez pe Camil Petrescu, poţi să lipeşti un vas spart, dar nu mai este vasul dintâi…

Ciudat cum ne dăm seama de asta chiar şi înainte de a trece la fapte, dar nu ne oprim. Orgoliile sunt prea mari şi ne lăsăm în voia lor iar şi iar. Abia după ce „tranşa” dispare, vedem şi noi prăpădul făcut de războaiele lor, iar în loc de pace, începe un alt război, de data aceasta dus de propria noastră conştiinţă şi care s-ar putea să nu se mai încheie niciodată. Şi uite cât de uşor putem deveni o „epavă” a omului care am fost odată…

aVOrXqy_700b_v1

Regretele sunt atât de dureroase, mai ales când i-am rănit până şi pe cei la care ţinem cel mai mult, pentru care ne trăim vieţile. Şi pentru ce? Ne „răcorim” în final şi parcă nu ne vine să credem că de la cele mai banale lucruri s-a ajuns atât de departe. Şi azi aşa, mâine la fel, până când viaţa ne va deschide ochii pentru totdeauna, dar va fi prea târziu…

6606739_460s

Oare de ce ne e atât de greu să învăţăm din greşeli? De ce ne e atât de greu să renunţăm la orgolii? De ce ne e atât de greu să spunem „iartă-mă” şi „îmi pare rău”? De ce mereu ni se deschid ochii când este prea târziu? De ce…?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Meditaţii, Viaţă și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Despre regrete

  1. lorelad zice:

    Ooo! ce trist! 😦

    • Teonymus zice:

      Trist, dar adevărat…

      • lorelad zice:

        Oamenii care ajung sa aiba regrete asa dureroase cunosc iubirea abia la momentul regretului? sau nici macar atunci?!
        Regrete poti avea cand ai ranit pe cineva, pareri de rau poti avea chiar pentru tine.

      • Teonymus zice:

        Unii dintre ei, da, cunosc iubirea abia când n-o mai au. Alţii, nici măcar atunci, fiindcă şi-au „ucis” conştiinţa…
        Regretele şi părerile de rău pot fi sinonime şi au în vedere atât alte persoane, cât şi propria persoană…

  2. GEGELUTZ zice:

    Bună întrebare! Nici eu nu-i știu răspunsul, din păcate. Suntem niște proști, nu știm să profităm de ce avem, stăm toată viața să despicăm firul în patru, ne temem permanent să nu picăm de fraieri dar, în cele din urmă, când este deja prea târziu, realizăm că am rămas cu regretul și nimic mai mult. Când om învăța să renunțăm la tona de armură care ne frânge spatele și ne înnegurează existența, vom uita de orgolii, de regrete, de teamă…ne vom bucura de viață.

  3. Mélanie zice:

    Théo, nici regrete, nici remuscari: ambele-amândoua(LOL!) sunt total inutile, caci fac deja aparte din trecut, unde nu se poate schimba, modifica, ameliora nimic… ref la orgoliu, se pare ca-i cel mai oribil „pacat”, desi n-am notiunea pacatului, în general… 🙂
    * * *
    ultimele întrebari sunt retorice-rau… 😉 am fost crescuta si educata de când am început sa vorbesc câteva cuvinte „magice”: te/va rog, multumesc, scuza-ma, îmi pare sincer rau… pe care le folosesc de decenii în toate limbile si pe toate meleagurile… zicala franceza:”nu (te) costa nimic sa fii amabil si politicos, da’-ti poate raporta(aduce) enorm!” – absolut reala, caci verificata zilnic… 🙂
    * * *
    last but not least: memento mori, carpe diem et gaudeamus igitur! 🙂

    • Teonymus zice:

      Trecutul nu poate fi schimbat, dar a avea regrete este semnul unei conştiinţe treze. E bine dacă regretele ne fac să fim mai atenţi pe viitor, dar e rău dacă le lăsăm să ne fure bucuria de a trăi…
      Una e să spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, din politeţe, mecanic, în cazul unor lucruri banale, şi alta când chiar simţi păreri de rău după ce ai rănit pe cineva voluntar. Pentru cei mai mulţi, e infinit mai greu în al doilea caz şi asta din cauza vinei, a ruşinii şi, de ce nu, în cazul unora poate şi din pricina orgoliului. E bine că dvs. nu faceţi parte din această categorie. 🙂

  4. Bursucel zice:

    Ți-aș răspunde, citându-l pe Seneca, cu o simplă propoziție – Errare humanum est.
    Dacă mai adăugăm și uitarea, rezultă condițiile necesare și suficiente care să-l împingă pe om să calce iar și iar în străchini…

    • Teonymus zice:

      Eu aş zice că de vină sunt, mai ales, încăpăţânarea şi orgoliului nostru…

      • Bursucel zice:

        Hmmm… Crezi că ne naștem cu ele? Sau că dacă ne-am aminti că ne-au adus numai ponoase n-am avea măcar un moment în care să renunțăm la aste două poboabe?

      • Teonymus zice:

        Deşi moştenirea genetică îşi poate spune şi ea cuvântul, eu cred că devenim încăpăţânaţi şi orgolioşi. E o chestiune ce ţine de propria noastră alegere.
        Cât despre uitare, am menţionat despre asta şi în postare. De multe ori, ne dăm seama de consecinţe chiar şi înainte de a trece la fapte, dar nu ne oprim. De ce? Pentru că încăpăţânarea noastră, orgoliul sau altceva de felul acesta, ne aduce într-o stare de „tranşă”. Devenim un fel de roboţi distructivi şi auto-distructivi. Şi nu este ca şi cum nu am putea să evităm asta, dar nu ne mai pasă atunci… Iar când începe să ne pese, de regulă este prea târziu…

      • Bursucel zice:

        Eh, la vremea regretelor majoritatea dă vina pe starea de transă și omite cu bună-știință carențele la nivel de discernământ…

      • Teonymus zice:

        Vina este doar a noastră. Noi acceptăm şi întreţinem acea stare de „tranşă”.
        Câtă vreme suntem sănătoşi, nu avem probleme de natură psihică, deci suntem „în toate minţile”, scuza aceasta nu merge…

  5. ricamihai13 zice:

    cred că vrem sau nu ne situăm la mijloc, mai mult instinctual decât conștient, dintr-o nevoie de autoprotejare; dacă ne deschidem precum o carte, lăsând deoparte orgolii, încăpățânare etc, ne asumăm și eventuala suferință provocată de cei ce nu știu să folosească această carte deschisă, mai mult o calcă în picioare; vedeți , putem fugi de regrete dar uneori ele fug mai tare decât noi….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s