Bacalaureatul şi sindromul victimizării

Am discutat în mai multe rânduri despre slăbiciunile sistemului de învăţământ din România. Lipsa unor condiţii optime pentru studiu în unele şcoli, programa, de multe ori absurdă, existenţa unor „pedagogi de conjunctură”, toate acestea le-am cunoscut pe propria piele. Dar mi se pare lipsit de realism să dai vina pe alţii că n-ai reuşit să iei notă de trecere la un examen precum Evaluarea Naţională sau Bacalaureat. Să fim serioşi acum, „capacitatea” şi „bacul” nu sunt „olimpiadă”! Nivelul de dificultate este unul mediu. Doar simplul fapt că ai pierdut atâţia ani în băncile unei şcoli ar trebui să fie de ajuns să iei măcar un 5 (sau 6, cât se cere la „bac”)…

Văd că deja au început veşnicele discuţii despre rezultatele proaste la examenele de sfârşit de ciclu şcolar. Citesc o ştire cum că zeci de părinţi au protestat în faţa unei şcoli din Bucureşti pentru că odraslele au luat note mici la Evaluarea Naţională. Printre altele, un părinte se plânge reporterilor că elevii „au fost depunctaţi pentru că li s-a cerut măsura versurilor”, când ei erau „obişnuiţi să dea măsura poeziei sau a strofei” (sursa). Grav, nu-i aşa? Cum a îndrăznit Ministerul să-i pună pe aceşti copii să gândească?

Cred că ar trebui să le ceară cineva unor astfel de părinţi să ia în calcul şi posibilitatea ca odrasla lor să nu fie „cel mai cel” dintre toţi, oricât de mult se străduiesc ei să le bage în cap asta…

Şi încă nu s-au afişat rezultatele finale de la examenul de Bacalaureat. Să vedeţi şi acolo scandal. În anii trecuţi, unii părinţi au ajuns să dea vina pe camerele video pentru eşecul copiilor lor. Deci, au protestat împotriva lor, pentru că le „intimidează” odrasla… Mă întreb cum de nu cer aceşti părinţi şi renunţarea la supravegheatori, ca elevii să dea „bacul” acasă sub „supravegherea” lor, pentru ca să nu mai fie „intimidaţi”? Sau, mai bine, cum de nu cer renunţarea la Bacalaureat?

Poate par prea dur, dar astfel de părinţi sunt inconştienţi. Când copilul tău, care a „tocit” atâţia ani papucii până la şcoală şi înapoi, n-a reuşit să ia măcar o notă de trecere, degeaba cauţi vinovaţi în altă parte, principalul vinovat te aşteaptă să-l priveşti în oglindă. E vina ta chiar şi în cazul în care pe copil, pur şi simplu, nu-l duce capul. Decât să-l fi obligat să urmeze un liceu, chiar o facultate, să facă lucruri pentru care n-a fost „chemat”, mai bine l-ai fi ajutat să-şi dezvolte aptitudinile sale, aşa sărace cum sunt. Şi ce dacă ar fi ajuns un zidar, un strungar, drujbar sau altceva decât ai aşteptat de la el? Ce mai contează dacă pe el asta-l face fericit şi, pe deasupra, îşi poate câştiga astfel pâinea? De când e „obligatoriu” ca toţi să aibă o diplomă de bacalaureat, o facultate?

Aşa că eu găsesc această isterie a rezultatelor proaste de la Bacalaureat ca lipsită de sens. Cum ar fi să mă plâng acum că n-am casa mea, maşină… Dacă n-am bani, de unde să am toate acestea? Aşa şi aici, de ce se condamnă rezultatele proaste din moment ce acei elevi n-au un coeficient de inteligenţă care să-i ajute să treacă de acest examen? Pentru că asta este explicaţia cea mai raţională pentru cei care iau sub nota de trecere. Cât despre cei leneşi şi indiferenţi, aceştia îşi merită soarta…

Din fericire, pe pământ există loc pentru toţi: atât pentru cei mai inteligenţi, cât şi pentru cei mai „săraci cu duhul”. Este foarte important ca cele două categorii să fie integrate conform aptitudinilor sale. Însă, diplomele pe bandă rulantă, de multe ori obţinute prin metode „neortodoxe”, duc la inversarea rolurilor, care nu face bine nici uneia dintre părţi. Şi tot noi, cei care facem „presiuni” de „dragul” odraslelor noastre, ne mai mirăm apoi de ce nu merge nimic în ţara aceasta…