Din înţelepciunea unui filosof hâtru: copiii

-Domnule maestru, fac parte dintre cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu odrasle. De când s-au născut ei, nu am mai trăit pentru mine. Lor le-am dat timpul meu, întreaga-mi viaţă… Iar acum, când au ajuns mari, în loc să fie recunoscători, îşi bat joc de educaţia primită şi de cel care le-a dat-o… Tot aud zicala: „copiii sunt oglinda părinţilor” şi mă simt jignit. Ce oglindă îmi sunt copiii mei? Toată viaţa am încercat să duc o viaţă bună. Nu, nu eu i-am învăţat să fie răi! Atunci, vă întreb amar: de ce nu sunt şi copiii mei „oglinda părinţilor”?

Înţeleptul a aşteptat absent până ce vizitatorul a început să dea semne că-şi pierde răbdarea. Apoi, îl luă de braţ şi-l conduse până în faţa oglinzii din acea cameră. Ajuns acolo, părintele îi făcu pe plac maestrului şi privi reflexia din oglindă, ba a mâinii sale stângi, ba a celei drepte. Dar oricât de mult privea, tot nu înţelegea unde vrea să ajungă filosoful, care luă cuvântul în cele din urmă:

-Dacă fiii sunt oglinda părinţilor, atunci de ce te plângi că odraslele tale sunt invers de cum eşti tu în realitate? Oare nu este caracteristic oglinzilor să reflecte lucrurile invers de cum sunt ele în realitate? 🙂