-Aţi venit să vă fotografiez? îl întrebă gazda pe vizitator cu severitate. Îmi pare rău, dar va trebui să căutaţi pe altcineva. De când mă ştiu, eu am fotografiat doar viaţa… După cum se poate vedea (arătă către fotografiile care umpleau pereţii acelei încăperi), doar frumuseţea, gingăşia, bucuria de a trăi au fost imortalizate în pozele mele…
Fotograful se lăsă captat, pentru a nu ştiu câta oară, de propriile creaţii. Ochii au început să-i strălucească, gura să i se întredeschidă… Se hrănea cu nesaţ din bucatele atât de gustoase ale vieţii surprinse de obiectivul aparatului său de fotografiat: un răsărit de soare, un cer plin de stele, un curcubeu prin care furtuna îşi cere iertare pământului…
Privi de jur-împrejur la toate acestea, apoi a dat din nou cu ochii de clientul său. Trupul său imobil, chipul lipsit de orice expresivitate, degajau atâta răceală încât fotograful fu smuls imediat din starea de reverie. Asta îl iritase vizibil şi, după un moment de tăcere, izbucni:
–Pe moarte, în schimb, n-am fotografiat-o niciodată! N-am de gând să mă apuc de-acum!
Aproape că strigase acele cuvinte, dar clientul n-a schiţat nici măcar un gest. Ceea ce l-a enervat şi mai tare pe fotograf, care dădu la o parte orice urmă de politeţe profesională şi-şi invită oaspetele să-şi ia tălpăşiţa:
-Vă pierdeţi timpul de pomană dacă credeţi că veţi reuşi să mă convingeţi să fotografiez pentru domnia voastră… Văd că timpul nu este o problemă pentru dumneata, dar mie agenda nu-mi permite…
Se opri brusc, pentru că i se părea că aude un ciripit de păsărele prin apropiere. După ce s-a convins că nu se înşeală, a luat cu grijă aparatul de fotografiat de pe birou şi s-a grăbit spre fereastră. O deschise larg şi imediat a descoperit „soprana” cu pricina…
Sursă foto: mymodernmet.com
Dintr-odată, totul din jurul său dispăruse, nemairămânând decât el, vrabia şi aparatul său de fotografiat. Fotograful era din nou în lumea lui… Surprinse atâtea cadre, realizase zeci de poze, până când timida vietate îi simţi prezenţa şi-şi luă zborul. Şi cât de mult şi-ar fi dorit s-o mai fotografieze!
În cele din urmă, se resemnase şi se grăbi să vadă ce-a ieşit. Încă de la primele cadre, a fost cuprins de mulţumire şi entuziasm. Pozele erau dintre cele mai reuşite…
Se reaşezase pe fotoliul din faţa biroului său, dar fără să ia ochii de pe ecranul aparatului de fotografiat. Se înţelege de ce a fost atât de şocat să redescopere în faţa sa acea momâie de care a încercat în zadar să se descotorosească. Acelaşi trup imobil, aceeaşi faţă fără expresie, aceeaşi ochi lipsiţi de strălucire… Era ca şi cum te-ai apuca să savurezi un desert, iar cineva ţi-ar turna sare pe el, foarte multă sare… Prin simpla sa prezenţă, clientul reuşise să-i răpească entuziasmul şi fericirea de mai înainte. Până şi fotografiile, atât de frumoase până atunci, acum păreau fade…
Asta l-a enervat la culme pe fotograf, care izbucni ca un vulcan în plină activitate:
-De ce nu plecaţi? Doar v-am spus că refuz să vă ofer serviciile mele… N-aveţi decât să mă daţi în judecată dacă vă simţiţi nedreptăţit sau discriminat! Puţin îmi pasă!
Realizase că nu vorbeşte cu un client ca oricare altul şi a început să râdă nervos. Dar imediat îl străfulgeră un gând care-i dădu fiori pe şira spinării:
-Doar n-aţi venit pentru altceva! Doar n-aţi venit după mine!
-Nu, nu, trebuie să fie orice altceva, dar numai nu asta! se cutremură gazda, simţind, pur şi simplu, că oaspetele, deşi a rămas la fel ca mai înainte, îi confirmă bănuielile.
Aproape că-şi ieşise din minţi:
-Cu nici un chip nu vei reuşi să mă iei cu tine! Mă voi ţine strâns de braţul vieţii, mă voi lipi de sânul ei şi nu-i voi da drumul niciodată! Niciodată! Pentru nimic în lume! Şi… şi… şi…
Fotograful obosise… Privi spre cel din faţa sa şi înţelese că-n zadar îşi face sânge rău. Oricât de mult ar pune suflet, clientul rămâne consecvent stării sale de calm şi linişte absolută. Dar nu putea să se resemneze… Trebuia să facă ceva! Trebuia să existe o scăpare!
-Vă rog, mai aşteptaţi puţin! îi vorbise calm de data aceasta şi cu lacrimi în ochi. Sunt încă tânăr şi-mi este atât de dragă viaţa! Îi iubesc frumuseţea, parfumul, până şi suferinţa… Nu mă luaţi încă, vă implor…
La auzul acestor cuvinte, clientul s-a ridicat brusc. Fotograful îl privi înmărmurit cum îşi duce mâna la piept şi-şi pierdu orice speranţă. Închise ochii şi-şi aştepta sfârşitul tremurând din cap până-n picioare…
A aşteptat un minut, a aşteptat două, dar sfârşitul nu-i venise. În cele din urmă, îşi făcuse curaj şi a deschis ochii. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut pe birou un teanc de hârtii. Le privi mai atent şi realizase că de fapt sunt fotografii. Da, chiar fotografii…
O curiozitate morbidă l-a împins să pună mâna pe ele şi să le privească… Mâinile au început să-i tremure iar, dar nu mai tremurau de frică, ci de emoţie, deoarece înţelese că ele imortalizează o cu totul altă lume în faţa căreia cea pe care a imortalizat-o el în mii şi mii de fotografii nu era decât o umbră lipsită de viaţă şi culoare… Ochii săi nu mai văzuseră niciodată atâta frumuseţe! Cuvintele nu puteau, pur şi simplu, să descrie câtă frumuseţe a încăput în acele poze…
Dorea cu orice preţ să fotografieze şi el acea lume. Aşa că şi-a luat aparatul de fotografiat şi l-a urmat pe client fără să mai rostească nici un cuvânt…
Lumea lui Teonymus 
Saracu om….n-a apucat sa plece spre Damasc , ar fi devenit probabil un al doilea Pavel 😉 si poate c-ar fi inteles in sfarsit ca , ACEASTA LUME O IEI CU TINE PRETUTINDENI IN SUFLET SI-N MEMORIE ….FOTOGRAFIILE SANT PENTRU URMASI !
Ce să faci, când eşti pasionat de ceva nu mai stai să despici firul în patru. Îţi place şi gata! 🙂
Prin anii ….’70 inclusiv eu am fost pasionat d e fotografii . Pana prin ’90 cand m-am lasat pagubasi facusem sute si sute d e fotografii { fireste majoritatea avand ca subiect familia mea , copii in special la diferite varste } insa….acum am realizat faptul ca , memoria este cea mai buna fotografie avand si un imens avantaj : pastrezi CE si mai ales CUM iti convine onorabile !
Şi fotografia este o artă. Însă, nu pot să spun despre mine c-aş fi un „fotograf”, adică cineva pasionat de fotografii. La drept vorbind, multă vreme nici n-am avut cu ce să le fac… 🙂
Dar apreciez oricând o fotografie care face „cât o mie de cuvinte”. De aceea le şi postez aici ori de câte ori observ că se aseamănă cu tema articolelor.
Este a doua oara cand te-ntreb : n-ai vizionat niciodata ” Intalnire cu Joe Black ” al lui Martin Brest ? Este o frapanta asemanare intre povestirea matale si acest absolut foarte special film . Motivele adiacente , adica motivatiile pentru intarzierea pe cat posibil a finalului pe care le gaseste William Parrish { sir Antony Hopkins } spre deosebire de fotograful dumitale difera , dar in rest….tot cam p’acolo . Vesnica teama a omului fatza d e necunoscut . Teama si ……speranta , fireste 😉 !
Am auzit de acest film şi deşi întâmplător am văzut la TV câteva secvenţe (până ce dădeau reclame), nu pot să spun că l-am vizionat. Deci nu vă pot contrazice dacă credeţi că povestirea mea se aseamănă cu acel film. 🙂
Totuşi, teama omului faţă de necunoscut este o temă foarte des întâlnită în artă. Pot fi aduse destul de multe asemănări şi cu alte opere de artă. Dacă tot aţi amintit un film, eu mă gândesc mai ales la „A şaptea pecete”, filmul lui Ingmar Bergman din 1957.
Ce am încercat de data aceasta? Să aduc şi o altă abordare după cea din postarea La psiholog. Atitudinea în faţa morţii a celor două personaje diferă foarte mult. E drept că diferă şi „atitudinea” morţii. 🙂
Nu ştiu cât sau dacă a ieşit ceva din aceste „exerciţii literare”. Criticii ştiu mai bine. 🙂
Atunci ….ti-a iesit figura Teonymusule , FELICITARI !!! Pe bune , chiar mi-a placut in ciuda asemanarii { pe care dupa cate observ …. doar eu am constatat-o 😉 } cu actiunea filmului pe care l-am pomenit . Bravo omule !!!
Mulţumesc! 🙂
Auzi mai desteptu’ lumii , lasa multumirile ca nu se figura !!! Nu uita ca doresc sa devin nemuritor prin adaugarea numelui meu pe pagina d e garda a primei carti pe care-o vei scrie si….poate ma iei si tovaras la castig 😉 ca nu cred ca vei scrie doar asa doar de amorul artei 😡 ! Cu-n 10% ma decar inca de pe acum …foarte multumit 🙂 !
„Prima” carte este de multă vreme în proiect. Trebuie să mai cresc din anumite puncte de vedere. Şi, dacă tot am deschis acest blog, mi-am propus să mă „antrenez” aici. 🙂
Bine , bine a inceput scoala . matale predai pe undeva istoria sau macar ceva din filologia invatata in liceu ? Nu de alta dar …sa stiu si eu cu ce ma laud maine pe la ” aia de la carciuma din coltz ” 😉 . O seara cat mai buna in continuare onorabile !
Am făcut destulă istorie în facultate, dar fiindcă specializarea nu era istorie „pură” (doar istorie), nu pot s-o predau în şcoli. Dacă mi-aş dori să fiu profesor cu orice chip, aş putea preda doar „cultură civică”. Însă, cum nu mă pasionează subiectul, am renunţat din start la idee.
Deci, nu predau pe nicăieri nici istorie, nici „filologia învăţată în liceu”. Nu sunt profesor. 🙂
Vă doresc o seară frumoasă!
Teo, ca sa inteleg…
tanarul frumos, talentat si care se bucura de viata
si
moartea, urata, infricosatoare, de neclintit, vine pe negandite, in tacere
si
in cele din urma, tanarul ‘imbratiseaza’ moartea senin si impacat.
mesajul este: pentru o viata traita frumos orice schimbare(moarte) este de fapt o continuare a frumusetii, indiferent de moment si indiferent de schimbare???
@lorelad Sarut mainile stimata doamna ! Chiar daca mesajul este pentru simpatica noastra gazda , imi permit { cu scuzele de rigoare fireste } sa va raspund eu . Din ce lasa amicul sa se inteleaga , eu personal n-am tras concluzia c-ar fi vorba despre un tanar ci , dimpotriva . Eu chiar am inteles ca ” fotograful ” { tinand cont ca …asta era meseria sa , iar meseria de fotografi pe vremea cand inca mai existau acesti tipi , era de regula practicata de oameni in varsta } era totusi spre …final de ” cariera ” . ” Clientul „la randu-i , adica Moartea ….stiu ca n-are varsta declarata deci…. Aveti mare dreptate , cand spuneti , ” pentru o viata traita frumos orice schimbare este d e fapt o continuare a frumusetii ” insa….mi-asi permite sa va corectez : NU CHIAR INDIFERENT DE MOMENT SI INDIFERENT DE SCHIMBARE asa incat , Moartea { poate sa se dea amicul Teonymus si cu tenderu’ de podea pentru a ma contrazice , ca nu tine figura }, inseamna de fapt o incetare a vietii indiferent , de cat de frumos a fost traita !!! Sincer sa fiu …chiar daca Moartea m-i se va infatisa vreodata chiar sub infatisarea lui….Angelina Jollie 😉 { dar cea din urma cu douazeci de ani daca s-ar putea } , n-o voi primii cu bratele deschise si cred ca nici dumneavoastra n-o veti face , chiar daca va va ” vizita „sub chipul lui Brad Pitt 😉 ca tot ai pomeneam amicului despre ” Meet to Joe Black ” . Respect deosebit in continuare !
@Marian
adica oricum moartea e nedorita, urata si infricosatoare?
viata noastra este o traire in trup si in suflet, iar moartea este o ‘tranzitie’ inspre spirit, fara trup.
Astfel ‘vad’ eu lucrurile…:)
@lorelad „moartea, urata, infricosatoare, de neclintit, vine pe negandite, in tacere”
E drept, acum moartea a ieşit mai „şifonată” decât data trecută. Nici măcar nu i-am dat cuvântul. A „vorbit” doar cu simpla ei prezenţă…
Ai dreptate, în rândurile mele moartea pare „urâtă, înfricoşătoare, de neclintit, vine pe negândite, în tăcere”, dar se întâmplă aşa fiindcă fotograful o compară cu viaţa. Pentru el viaţa este frumuseţea absolută, ori moartea ştim cu toţii că este opusul vieţii.
Aşa reiese din aceste rânduri. Totuşi, după cum spunea Marin Preda altădată, „moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”.
„mesajul este: pentru o viata traita frumos orice schimbare(moarte) este de fapt o continuare a frumusetii, indiferent de moment si indiferent de schimbare???”
Nu numai o „continuare”, ci un adaos infinit de frumuseţe… Acesta este mesajul principal al postării.
Dar povestirea mai are şi câteva mesaje secundare. Cum de a reuşit moartea să-l convingă atât de uşor pe fotograf? N-a rostit nimic, de când a venit şi până a plecat n-a făcut decât să arunce pe birou nişte fotografii. Şi totuşi a fost de ajuns… De ce a dispărut teama fotografului? Când a plecat, de ce a luat cu el aparatul de fotografiat?
Sunt întrebări pe care m-aş fi aşteptat ca cititorii să şi/mi le pună. Dar chiar şi aşa, am să încerc să răspund la ele. 🙂
Pasiunea fotografului a învins frica morţii sau, poate chiar ea a fost aceea care i-a adus moartea. Toată această postare este doar o metaforă. În realitate, el poate a murit sperând să facă fotografia vieţii sale în cine ştie ce locuri primejdioase.
Ca acel fotograf, sunt atâţia oameni care se tem de moarte, dar pentru pasiunile lor sunt dispuşi să rişte totul. Şi unii chiar îşi pierd viaţa. Poate fi şi asta o interpretare.
Apoi, până şi cei mai mari iubitori ai vieţii, pot să fie convinşi să renunţe la ea pentru ceva/cineva care cred ei că merită. Este vorba despre sacrificiu. Un exemplu în acest sens poate fi găsit în postarea Recrutul.
Poate mai pot fi găsite şi alte înţelesuri, dar în mare asta am vrut să spun prin aceste rânduri. Aşa este stilul meu, îmi place să spun multe în cuvinte puţine şi eventual printre rânduri. 🙂
Si-a luat cu el aparatul de fotografiat in vederea …. „inmortalizarii ” acelui moment , in speranta ca va putea prinde ” fotografia vietii sale ” ?! Chiar daca rudele au facut gresala sa puna camera in costiug cu el….noaptea l-au dezgropat ” binevoitorii ” grijulii { era pacat de aparatul respectiv sa zaca la doi metri adancime cand putea fi facut lejer niscai gologani } si…l-au lasat lefter pe gagiu . Despre ce pasiune vorbesti onorabile ? Despre ce sacrificiu este vorba ? Tipul n-a avut de-ntors , asta-i tot ! Ce spui matale de …pasiune ? Ce ala a plecat sa moara nitzel …din pasiune ? Fi serios ! 😡 Nu-i pacat sa strici bunatate de postare cu…chestii de genul asta ? 😡 😡 😡 Auzi dumneata : pasiune , sacrificiu 😡 !!! Cel putin in acest caz , nici nu poate fi vorba despre asa ceva ! Ti neaaparat sa ma-nbolnavesti de nervii din cap ??? Comparatia cu ” Recrutul ” este pur si simplu fortata . Acolo era vorba despre un crez , acolo era vorba despre un sacrificiu asumat , tocmai datorita acelui crez , aici…este vorba doar despre un final al unei vieti , atat si nimic in plus . Si-n final…Moartea n-are nevoie sa convinga pe nimeni : ala o urmeaza si….GATA , FINITA LA COMEDIA !!!
După câte văd, nu prea mi-aţi înţeles explicaţiile. Nu întâmplător mi-am încheiat povestirea prin aceste cuvinte:
„Dorea cu orice preţ să fotografieze şi el acea lume. Aşa că şi-a luat aparatul de fotografiat şi l-a urmat pe client fără să mai rostească nici un cuvânt…”
A plecat cu gândul că va putea să „imortalizeze” acea lume aşa cum a făcut cu cea de pe pământ. Dar după cum aţi sesizat şi dvs. nonsensul, este absurd să încerci să „imortalizezi” nemurirea. Aparatul său de fotografiat era bun pentru această lume, dar pentru „cealaltă” este inutil şi va rămâne aici. Din punct de vedere material, nu luăm nimic cu noi „dincolo” oricât ne-am dori asta.
Deci, pasiunea lui pentru fotografie a fost mai puternică decât gândul morţii. Iar moartea ştia asta. A mers la sigur când a aruncat acele poze pe birou. Şi-a făcut inteligent „treaba”.
Ca acest fotograf sunt atâţia alţii care, împinşi de pasiunile lor, forţează coarda până când se va rupe la un moment dat. De ce se întâmplă aşa? Pentru că moartea procedează la fel, îi ademeneşte în funcţie de pasiunile lor. Iar ei pur şi simplu nu pot să-i reziste.
Dar repet, asta este o interpretare „secundară” a postării. Pur şi simplu am vrut să las şi asta de înţeles, pe lângă acel mesaj foarte bine receptat de Lorelad.
Cât despre postarea „Recrutul”, vă invit să recitiţi comentariul. N-am comparat deloc acel personaj cu fotograful. Mă refeream doar la atitudinea omului în faţa morţii şi încercam să aflu ce-l poate determina pe cineva care iubeşte viaţa să renunţe atât de uşor la ea? Ceva care crede el că „merită” îl poate determina să facă asta. În cazul acestei postări, acel ceva a fost fotografia, în cazul recrutului, acel ceva a fost viaţa însăşi. Ori când renunţi la tine, la viaţa ta, pentru altceva, asta se cheamă „sacrificiu”. Fireşte, aveţi dreptate când spuneţi că fotograful pare că nu avea de ales. Dar trebuie să admitem că şi el a renunţat la viaţă pentru ceva, ca să forţez un pic nota, „s-a sacrificat” de dragul pasiunii sale, chiar dacă poate n-a conştientizat asta.
Mulţi oameni, ca şi acest fotograf, mari iubitori ai vieţii, renunţă la ea, dar doar pentru ceva care cred ei că merită. Deci, se „sacrifică”. Până aici merge paralela. Fiecare caz este special în felul său…
„Moartea n-are nevoie sa convinga pe nimeni : ala o urmeaza si….GATA , FINITA LA COMEDIA !!!”
Aşa este. Ce am scris eu aici a fost doar un exerciţiu literar. Îmi place ca, din când în când, să-mi provoc intelectual cititorii cu astfel de postări care lasă loc de interpretări. 🙂
multumesc pentru clarificari.
…si ce era atat de minunat ‘imortalizat’ in fotografiile vizitatorului ? 😉
Ce era atât de minunat? Nu ştiu, „cuvintele nu puteau, pur şi simplu, să descrie câtă frumuseţe a încăput în acele poze…” 😉
Acele fotografii (numai „vizitatorul” ştie cum le-a făcut 🙂 ), chiar înfăţişau viaţa de după moarte care-l aştepta pe fotograf. Cu alte cuvinte, nu era cazul ca moartea să-l fi înşelat cu fotografii false.
Aşa am ales să văd lucrurile când am scris aceste rânduri. 🙂
🙂
Atitudinea difera intre cele doua schitze , intre cele doua personaje 😡 !! Repet : unul n-avea de-ntors iar celalalt …avea un crez . Ce-i atat de greu de priceput , cat de capos poti fi 😡 ?! Ce-ai scris dumneata aici …sunt de acord , a fost doar un exercitiu literar iar cititorii { chiar daca-i vorba deocamdata doar de mine si LORELAD } , au interpretat mai mult sau mai putin corect provocarea dumitale si …mai este suficient loc si pentru alte pareri ! Aceasta a fost doar parerea mea care , poate fi subiectiva insa , chiar nu cred ca-i gresita asta ….cu riscul sa nu-mi treci numele pe pagina de garda a primului volum pe care-l vei publica si …sa te faci chinez atunci cand va venii vorba despre aia 10% 😉 !
„Repet : unul n-avea de-ntors iar celalalt …avea un crez . Ce-i atat de greu de priceput , cat de capos poti fi ”
Nici n-am spus că n-ar fi aşa. Dar aceste detalii nu contrazic ideea de sacrificiu. Recrutul s-a sacrificat pentru acel „crez”, pentru acea idee, pentru viaţa înseşi. Fotograful, din câte se pare, n-a avut de ales. Dar asta are mai puţină importanţă din moment ce şi el era capabil de sacrificiu. Cel puţin, asta am vrut să las de înţeles când am precizat că teama de moarte i-a dispărut la vederea acelor fotografii, apoi a pus mâna pe aparatul de fotografiat şi şi-a urmat „clientul”. „Ce-i atât de greu de priceput?”. 😀
„Recrutul ” NU S-A SACRIFICAT onorabileeeee!!!!!!! Ala a fost lovit de ” glontul ” inamic si….PUNCT !!! ” Fotograful „….pai am vazut suficienti muribunzi in viata mea pentru a sti ca…se duc bietii oameni , ce dracu sa faca , ce-i dupa ei !?! NU MAI AU DE ALES , NU MAI AU DE-NTORS !!!!Amandoua schitele mi-au placut …chiar daca ” Fotograful „…mi-a placut mai mult . Daca nu-mi placeau …nu comentam , ” ce-i atat d e greu de priceput ” 😉 😡 ? Onorabile….iti doresc in continuare o seara cat mai buna si-o zi de Duminica fericita , asa cum ar trebui sa fie pentru toti oamenii , Ziua Domnului ….. a Domnului Isus Hristos fireste 😉 !
Afirmaţia din finalul postării „Recrutul”: „iubesc viaţa mai mult decât pe mine însumi”, sugerează ideea de sacrificiu. Aşa se cheamă când renunţi la tine pentru altceva/altcineva.
Doar eu sunt autorul ambelor postări. Dacă eu nu ştiu ce-am scris, atunci cine să mai ştie? 😀
:)))) cate contraziceri, mie oricum mi a placut sensibilitatrea abordarii articolului 🙂
Mulţumesc pentru aprecieri! 🙂
La fiecare poveste, apreciez povestea in sine, insa atentia mi e pur si simplu furata de felul in care autorul doreste sa o spuna (sa o scrie), consider ca e partea cea mai vie si mai reala si imi place sa o absorb pur si simplu 🙂
Mulţumesc încă o dată! Mă bucur că am reuşit să vă captez atenţia! 🙂