Vasile

-Nu pot să sap! zise Vasile lăsând cazmaua jos.

Dacă nu l-aş fi cunoscut, aş fi crezut că glumeşte. Era cel mai solid dintre noi, un adevărat „pachet” de muşchi, bine lucraţi la sală. Nu o dată m-a impresionat prin forţa sa fizică, iar acum îmi spune că nu poate să sape o „amărâtă” de groapă…

Am făcut abstracţie de toate aceste lucruri şi i-am explicat, ca unui copil, „secretul” săpării unei gropi: trebuie să „decupezi” pământul puţin câte puţin, că altfel rişti ori să-ţi „rupi” şalele (nu era cazul), ori să rupi coada uneltei, cum de altfel a şi făcut cu un târnăcop şi cu o sapă.

După ce a pus în aplicare sfatul meu, s-a întors către mine şi a exclamat cu aerul unui om care făcuse o descoperire:

-Ce uşor merge acum!

Altădată, înainte să ne apucăm să sudăm un gard, l-am prevenit să nu privească flacăra dacă vrea să aibă un somn liniştit la noapte. Pe unii i-a amuzat teribil ce-mi povestise atunci:

-Nu mai fac eu greşeala asta! Am mai fost la cineva şi-am crezut că glumeşte când mi-a spus să nu mă uit la flamă. 6 ore cât a sudat acel om, nu mi-am ferit ochii deloc. Şi n-aveam nimic atunci, dar pe urmă… Am crezut că n-o să mai scap de durere…

Acesta este Vasile! Nu prea înţelege sarcasmul şi ironia. Chiar dacă pentru ceilalţi este evident, el nu pricepe de fiecare dată dacă glumeşti sau vorbeşti serios. Când este vorba despre un străin, tinde să creadă că i se vorbeşte serios chiar şi atunci când interlocutorul glumeşte. În schimb, dacă este vorba despre un cunoscut, merge pe varianta „glumelor”, fiindcă s-a obişnuit ca „inteligenţii” să-şi bată joc de el…

Probabil că generează, într-adevăr, un comic involuntar prin acţiunile sale. Însă, eu am înţeles că „nu-l duce mintea” şi m-am străduit să nu râd pe seama lui. Pur şi simplu, aşa este el: până şi cele mai banale sarcini trebuie să i le explici pas cu pas pentru a le duce la bun sfârşit. Am încercat deci să-l accept aşa cum este…

Îi ştiam prea bine povestea… Vasile nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. L-am întrebat despre asta şi mi-a răspuns printr-un râs scurt. Atât! Probabil că şi eu aş fi răspuns la fel dacă cineva m-ar fi întrebat dacă apa este „udă”, dacă gheaţa este „rece”, dacă zăpada este albă… Numai că la el am simţit şi durere în acel răspuns, multă durere…

Are deja peste 20 de ani şi de când se ştie, a trăit la un orfelinat. M-au şocat atât de mult amintirile sale din acea „casă a groazei”! Ne povestea cum răbda de foame, pentru că mâncarea, şi aşa săraca, îi era luată de cei mai mari. Cum era băgat cu capul în apă rece de „îngrijitori”, ca „pedeapsă” pentru că era copil şi deci mai făcea pozne din când în când. Cum era bătut de alţi copii…

Nu o dată a fugit de acolo, nemaisuportând iadul la care era supus. Într-o noapte a adormit într-un copac şi s-a trezit jos… Într-o zi, nişte copii mai mari l-au împins în faţa unei maşini şi, printre altele, s-a ales cu un traumatism cranian. De atunci are pierderi de memorie…

I-am aflat povestea şi am priceput de ce se comportă aşa: este imposibil să înduri atâta suferinţă fără ca ea să te schimbe! Cu atât mai grav dacă o înduri când eşti încă un copil şi te formezi ca om. Sunt ferm convins că Vasile nu s-a născut cu coeficientul de inteligenţă pe care-l are acum, ci traumele şi acel „accident” -toate fiind „opera” unor oameni de nimic- l-au transformat în ceea ce este…

Deci, cum aş putea să râd de un astfel de om? Aş fi putut să fiu eu în locul lui… La urma urmei, ce importanţă mai are că nu-l prea duce capul dacă îl „duce” inima? M-a înduioşat până la lacrimi să aflu că, cu jumătate din suma pe care a câştigat-o în câteva zile de muncă, a cumpărat banane şi le-a împărţit copiilor din orfelinat. Şi eu ştiu cât de mult a muncit ca să câştige acei bani, doar am muncit alături de el…

Nu ştiu dacă i s-a spus şi lui, dar am mai aflat că, la anul, statul îl va da afară din clădirea care pentru el este „acasă”… Mă gândesc la atâţia care au crescut la orfelinat, ca apoi să trăiască pe străzi, să fie nevoiţi să fure, să încalce legea. Şi măcar ei sunt, cât de cât, sănătoşi, pe când el are problemele pe care le are…

Totuşi, Vasile are şi plusuri, nu doar minusuri. Încă de la început m-a surprins plăcut că, deşi n-a avut părinţi, nu-i lipsesc cei şapte ani de-acasă, politeţea şi bunul simţ. Iar mai târziu am descoperit în el şi un om credincios. Şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi sunt convins că Dumnezeu îl va ajuta, pentru că, pe de o parte, Biblia afirmă că este „ferice de cei săraci în duh” (Matei 5:3), pe de altă parte, tot ea spune că Dumnezeu este „tatăl orfanilor” (Psalmul 68:5).

Să nu credeţi că rândurile de mai sus sunt invenţii! L-am cunoscut personal pe acest Vasile şi am ţinut să împărtăşesc şi cu voi povestea lui. De ce?

Pentru că l-am învăţat pe Vasile cum să sape o groapă şi alte lucruri ce pentru mine erau banale, dar el m-a învăţat atâtea lucruri importante, nu doar pentru o parte dintre noi, ci pentru fiecare… M-a învăţat să fiu recunoscător că n-am crescut într-un cămin de copii şi să mă bucur de viaţa pe care o am acum, chiar dacă nu este cum mi-aş fi dorit să fie… M-a învăţat să nu-mi mai fac atât de multe griji pentru viitorul meu. Chiar dacă nu-mi voi găsi o slujbă decentă cât de curând, măcar nu mă va alunga nimeni din locul pe care-l consider „acasă”…

Dar, mai ales, Vasile m-a învăţat că este mai bine să fii sărac cu duhul decât sărac cu sufletul!

Publicitate