Despre eroi şi orori

Când se gândesc la eroi, copiii îl au în minte pe Batman sau Superman. Ceilalţi ne-am maturizat şi ne gândim la soldaţii care şi-au dat viaţa pe front, la oamenii obişnuiţi ce au murit ca alţii să trăiască sau au riscat să-şi piardă viaţa în încercarea lor de a o salva pe a altora. Ne vin în minte fel şi fel de personalităţi care s-au perindat în istorie, de la cele mai vechi şi până la figurile actuale ce şi-au câştigat acest statut în faţa lumii întregi, dar nu ne gândim şi la eroii de lângă noi…

Nu ne gândim că atunci când ne-am născut noi, un el şi o ea au încetat să mai trăiască pentru ei… Visurile lor, toate planurile de viitor s-au schimbat chiar în acea clipă sau au fost anulate cu totul. De atunci s-au îmbrăcat în „costumele lor de super-eroi”: el o salopetă murdară, iar ea un şorţ. S-au îmbrăcat astfel şi au început să facă minuni…

Suntem adulţi acum şi am început să bănuim ce se ascundea în spatele unor gesturi sau cuvinte precum: „mâncaţi voi, că mie nu mi-e foame”. Da, lor nu le era foame niciodată, nu le era frig niciodată, pe ei nu-i durea nimic niciodată! Astăzi bănuim cum au stat de fapt lucrurile, bănuim doar, fiindcă habar n-avem câte sacrificii au făcut pentru noi…

Dar nici nu-şi doresc ca noi să aflăm toate acele lucruri, nu vor să ne „întristeze”… Ca şi atunci, şi astăzi fericirea noastră este singura lor fericire, iar suferinţa noastră, cea mai mare durere a lor…

Aceasta este însă  povestea a doar o parte dintre noi…

În vreme ce unii au avut parte de eroi, alţii au trăit doar orori. Poate aţi văzut şi voi acele imagini cu nişte copii din Vaslui alături de mama lor alcoolică. Dacă nu, le găsiţi Aici. M-a revoltat atât de mult povestea acelor micuţi! Şi când te gândeşti că alţii o duc şi mai rău… Atâţia copii au „părinţi” iresponsabili, violenţi, alcoolici… Atâţia copii suferă zilnic din cauza lor. S-a ajuns până acolo încât bătăile au devenit ceva normal pentru ei. Cum să nu te revolte ororile la care sunt supuşi aceşti micuţi?

Sursă foto

Priveam imaginea de mai sus şi refuzam, pur şi simplu, să cred că este adevărată. Nu părintele are grijă de copilul său, ci invers… E ca şi cum lumea s-a răsturnat cu susul în jos, iar ordinea firească a lucrurilor a devenit cu totul alta… Şi totuşi, se întâmplă astfel de anomalii pe planeta Pământ!

E drept, la un moment dat viaţa poate va inversa relaţia „părinte-copil”, dar în nici un caz la o astfel de vârstă…

Pe când meditam astfel, o altă imagine mi-a oferit şi o altă perspectivă: Dar dacă părintele se află/a devenit în imposibilitatea de a „respecta” ordinea firească a lucrurilor? Asta să-i răpească statutul de părinte, indiferent cât de mult îşi iubeşte copilul?

Aceste imagini m-au lăsat fără cuvinte… Şi aici este tot o „anomalie”, şi aici nu aşa ar trebui să fie, dar nu mai simt „revoltă”. Simt compasiune, o compasiune nu doar pentru copil, ca în cealaltă imagine, ci şi pentru părinte. Cât de dureros trebuie să fie pentru un părinte să fie hrănit de cel pe care, după ordinea firească a lucrurilor, ar trebui el să-l hrănească!

Nu sunt părinte, „bănuiesc” doar ce înseamnă asta de la părinţii mei şi de la alţii. Aş vrea totuşi să le transmit un mesaj părinţilor care mă citesc: am observat că-I mulţumiţi lui Dumnezeu că v-a dat copii. Mulţumiţi-I că v-a dat şi putere să aveţi grijă de ei. E mare lucru!