Copiii ca „victime colaterale”

În viaţa fiecăruia dintre noi a existat o vreme când ochii ne-au fost acoperiţi de vălul inocenţei. De aceea, lumea care ni se înfăţişa atunci era cu totul alta decât cea de acum. Era o lume care ne stârnea mereu curiozitatea, în care descopeream la orice pas frumuseţe. În ea vedeam doar binele… Cât despre rău, acesta era doar o noţiune abstractă pe care o înţelegeam ca atare abia după ce experimentam lucruri ce ne erau interzise. Abia atunci, când ne durea, înţelegeam de ce ni se spunea: „Nu e bine să faci asta!”.

Doar binele era şi în oamenii pe care-i întâlneam. De aceea, nu puteam să înţelegem de ce eram învăţaţi să n-avem încredere în străini. La o adică, de ce nu era bine să acceptăm dulciuri de la ei, de ce nu trebuia să-i lăsăm să ne aducă acasă cu maşina dacă se ofereau? Aveam să aflăm mai târziu de ce, după ce am gustat din fructul amar al maturizării…

Fireşte, vălul inocenţei n-a căzut la toţi în acelaşi timp. Unii l-au păstrat mai multă vreme, acesta căzând treptat, odată cu trecerea anilor, în vreme ce în cazul altora, viaţa l-a smuls pur şi simplu…

Copii fugind, după ce mai multe explozii au lovit capitala Afganistanului, Kabul, 24 mai 2013

Fără acest văl, am început să vedem aievea putreziciunea care ne înconjoară, mizeria, mucegaiul, otrava din ape pe care le credeam curate şi limpede… Am început să uităm că altădată ne zâmbea la orice pas binele. De atunci, vedem numai cum ne rânjeşte la orice pas răul, rău care nu oboseşte în încercările sale de a ne corupe. Şi cine poate să spună că niciodată nu s-a lăsat înşelat de el?

Prizonieri evrei în momentul eliberării din „trenul morţii”, în apropiere de Elba, 1945

Anii au trecut şi încă mai încercăm să ne resemnăm cu lumea în care trăim. Încercăm, deci, să ne resemnăm cu suferinţa care ne înconjoară, cu ura, cu nedreptatea… La urma urmei, trăim pe pământ, nu în „paradis”…

 Copil de doi ani dăruit bunicilor aflaţi într-o tabără de refugiaţi din Albania

Ne gândim cu nostalgie la copilărie şi cât n-am da să recâştigăm inocenţa de atunci! Dar nu putem… Însă, ne stă în putere să apărăm inocenţa celor care încă n-au gustat din fructul amar al maturizării.

Fie că sunt ai noştri sau ai altora, în copii ne vedem pe noi în copilărie. La fel eram şi noi, la fel de curioşi, de entuziaşti, de inocenţi… Poate că viaţa ne-a „încolţit” prea devreme pe noi. Nu vrem să se întâmple aşa şi cu ei! Unde am greşit noi, nu vrem să greşească şi ei, de ce am suferit noi, nu vrem să sufere şi ei…

O fetiţă din Afganistan ţine de mână un soldat american

Noi putem să îndurăm foame, frig, războaie. Noi putem, dar NU şi copiii! Nouă pot să ni se întâmple tragedii, dar NU şi copiilor! De zeci de ori dacă s-ar putea, un părinte şi-ar da viaţa pentru copiii săi, dar un copil NU trebuie să moară pentru părinţii săi! Pur şi simplu, nu putem concepe ca ei să sufere! Atunci, de ce trebuie, totuşi, să sufere copiii? De ce trebuie să fie chinuiţi, ucişi? Noi ne-am „compromis” de atâtea ori, dar ei, ei n-au greşit cu nimic. Sunt nişte îngeri, de ce să-şi bată joc de ei nişte „demoni”? DE CE?

Băiat de 8 ani acceptând steagul pentru tatăl său ucis în Irak

Sunt momente când ne vine să strigăm aceste întrebări atât de tare încât să le audă tot pământul. Fiindcă, dacă fiecare dintre noi şi-ar pune astfel de întrebări, poate nu s-ar mai ajunge în situaţia ca aceşti copii să fie „victimele colaterale” ale nebuniei şi a confruntărilor dintre orgoliile unora şi altora.

Poate dacă şi le-ar fi pus şi talibanii din Pakistan, n-ar mai fi măcelărit aproape 140 de elevi ai unei şcoli din Peshawar (vezi detalii AICI)…

Imaginile au fost preluate de AICI, AICI şi AICI.