Dileme existenţiale

Meditând „la tot şi la nimic”, cum fac de obicei 🙂 , atenţia mi-a fost atrasă de o idee: dacă fiecare dintre noi vede lumea diferit, dar din pricina utilizării aceloraşi concepte nu ne putem da seama de acest lucru? Mă refer în special la „simţul cromatic”. La o adică, de unde pot şti că albastrul meu este şi albastrul tău? De unde poţi şti că roşul tău este şi roşul meu? Tu îmi arăţi ceva şi îmi spui că are culoarea verde, iar eu nu te pot contrazice, aşa este, e verde, doar că ceea ce numeşti tu verde poate fi galbenul tău perceput de mine şi pe care eu nu-l numesc galben, ci verde. De ce? Fiindcă aşa am fost învăţat de când am început să vorbesc, că iarba este verde, cerul albastru, zăpada albă etc.

Imaginaţi-vă numai cum ar fi dacă lumea văzută de mine ar fi altfel din punct de vedere cromatic decât cea văzută de voi. Iar culorile să nu se regăsească neapărat la fiecare dintre noi cu denumiri diferite, ci să fie vorba şi de culori cu totul şi cu totul diferite. Nu-i aşa că începe să ne doară capul? 🙂 Începe să ne „doară”, pentru că n-avem cum să ne imaginăm alte culori decât cele pe care le cunoaştem. E ceva ce ne depăşeşte! Să revenim, deci, la ideea din introducere.

Am aflat că ştiinţa a luat în calcul această ipoteză. Care este concluzia ei? Nu se poate demonstra, dar nici nega faptul că fiecare dintre noi percepe diferit culorile. Este vorba despre aşa-zisul „explanatory gap”.

Cât despre mine, găsesc ideea ca albastrul meu (sau orice altă culoare) să poată fi diferit de cel al celorlalţi una mai degrabă fantezistă. De ce fantezistă? Pentru a mă explica, voi folosi ca exemplu două calculatoare. Aceste calculatoare sunt perfect identice, au aceleaşi piese, iar aici am în vedere mai ales partea de grafică. Cum ar fi să te aştepţi ca ele să redea diferit culorile, în condiţiile în care şi monitoarele sunt perfect identice? Aşa şi omul! Fiecare dintre noi funcţionează după acelaşi „sistem”. Corpul unui om sănătos conţine aceleaşi organe (când zic „aceleaşi organe”, mă refer, fireşte, la bărbaţi, pe de o parte, la femei, pe de altă parte). Aceste organe îndeplinesc aceleaşi funcţii. Ochiul, „organul văzului”, nu face excepţie. Din acest punct de vedere, se poate spune că suntem „perfect identici”. De aceea, asemeni lumii informatice, şi în „lumea umană” situaţia se poate schimba doar dacă apar „erori”.

Probabil aţi aflat despre daltonism. Dacă nu, ca să rezum în câteva cuvinte, daltonismul este o tulburare a vederii cromatice, constând în incapacitatea de a deosebi unele culori de altele (mai ales roşul şi verde). Deşi poate fi cauzat şi de leziuni cerebrale sau de boli cronice, de cele mai multe ori daltonismul este o tulburare de natură genetică ce afectează 8% dintre bărbaţi şi doar 0,5% dintre femei. Ca să înţelegeţi cum se vede lumea prin ochii unui daltonist, vă invit să priviţi aceste imagini:

    Sursă foto

După cum se poate vedea, pot exista mai multe tipuri de „discromatopsie”. Mai trebuie, totuşi, să adaug că există persoane care suferă şi de „monocromatopsie”, adică sunt capabili să perceapă doar o singură culoare, şi chiar de „acromatopsie”, adică percep lumea doar în nuanţe de gri… Ce am vrut să arăt prin asta? Că lumea percepută de noi poate să difere cromatic doar în condiţiile unor „erori”, cauzate de defecte genetice sau leziuni cerebrale ori boli cronice. În lipsa lor, după părerea mea, ar fi fantezist să credem că lumea privită prin ochii noştri diferă de lumea privită de ochii celorlalţi.

Bun, am lămurit cât de cât cum stau lucrurile în lumea noastră, dar cum stau ele în lumea animală? Nu mai există nici o îndoială că animalele percep mediul înconjurător în mod diferit. Dat fiind faptul că nu mai este vorba de acelaşi „sistem”, adică animalele sunt diferite de noi din punct de vedere anatomic, este logica ca şi spectrul lor cromatic să difere de cel uman. Ca să dau câteva exemple, cercetările făcute de-a lungul timpului au arătat că pisicile şi câinii disting culorile foarte slab, că taurii nu pot vedea în culori (roşul folosit de toreadori ar putea fi la fel de bine şi negru, e acelaşi lucru pentru un taur), păsările au, în general, o vedere excelentă, dintre ele afirmându-se porumbeii care pot percepe milioane de nuanţe diferite, fluturii şi albinele pot vedea inclusiv în ultraviolet ş.a.m.d.

Acestea fiind spuse, urmează o „întrebare de baraj”: cum este de fapt lumea în care trăim? Având în vedere diferenţele de percepţie dintre noi şi animale, e clar că atât noi, cât şi celelalte vieţuitoare, suntem capabili s-o cunoaştem doar în parte. În „realitate”, ea ar putea fi cu mult mai frumoasă decât cum o percepem noi, „împodobită” cu milioane de culori necunoscute nouă. Sau ar putea fi doar în alb şi negru, culorile fiind doar un produs al ochilor noştri şi al sistemului nostru nervos?

După ce am meditat destul la aceste lucruri, am început să zâmbesc: la urma urmei, ce mă priveşte pe mine? Şi fără culori de-ar fi lumea, adică doar în alb-negru (deci nonculori), tot ar fi frumoasă! Important e s-o pot vedea… Şi uite aşa mi-am adus aminte de cei orbi. Eu îmi bat capul cu astfel de idei şi ei nici măcar nu ştiu ce înseamnă lumină, ca să nu mai vorbesc despre culoare… M-a întristat gândul că există oameni ce sunt privaţi de atâta frumuseţe…

Dar, hoinărind pe net, am dat de Tommy Edison. Tommy Edison este un orb din naştere. Filmuleţele sale în care explică văzătorilor cum este să fii nevăzător au milioane de vizualizări pe youtube. Prin ele m-a convins şi pe mine că viaţa poate fi frumoasă şi dacă eşti orb. Şi asta deoarece capacitatea de a percepe lumina şi culorile este doar un „bonus”, nicidecum condiţie obligatorie pentru a ne putea bucura de viaţă. Vă recomand cu căldură filmuleţele acestui om care, apropo, mai este şi critic de film. Aţi citit bine, deşi n-a văzut niciodată în viaţa sa, este critic de film!

În încheiere, voi ataşa câteva dintre filmuleţele sale: