Iubirea într-un univers paralel

După trei luni de iarnă, primăvara a învins din nou! Este drept, n-a fost o victorie la fel de mare ca acelea din alţi ani, fiindcă iarna a fost mai blândă de data aceasta, deci un adversar mai slab, dar cine ar putea să nu recunoască meritele primăverii? Păsările au început să cânte iar, natura şi-a recăpătat o parte din culori, iar oamenii acea stare de spirit pe care minunile primăverii ne-o dă în fiecare an… Era cât se poate de clar pentru mine: nu mai puteam sta între patru pereţi nici un singur minut! Deci, am hotărât să nu mai asist la învierea naturii doar din postura de spectator, privind pe fereastră, ci să ies şi să mă bucur de toate chiar de la faţa locului…

Mi-era dor de acele plimbări prin parc, pe care obişnuiam să le fac înainte ca termometrele să coboare sub 0 grade Celsius, aşa că m-am dus ţintă într-acolo. Dar nici bine n-am intrat în parc, că mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. O femeie, care a trecut pe lângă mine, mi-a spus: „-Te iubesc!”, apoi şi-a văzut de drum ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

La auzul acelor cuvinte, am rămas blocat… Mă uitam în urma femeii şi nu ştiam ce să cred. Habar n-aveam cine este şi, mai mult ca sigur, nici ea nu mă cunoştea. Atunci, de unde şi până unde acel „te iubesc”? De ce a plecat aşa după ce mi-a spus acele cuvinte? Vorbea la telefon şi n-am văzut eu? A fost o „farsă”? Am avut de a face cu o persoană care nu era în deplinătatea facultăţilor mintale? În cele din urmă m-am lăsat păgubaş, am ridicat din umeri şi mi-am văzut de drum mai departe.

Dar n-am reuşit să fac nici zece paşi, că o altă femeie trece pe lângă mine şi-mi aruncă aceleaşi cuvinte, apoi îşi continuă drumul precum cea dintâi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… De data aceasta eram bulversat cu totul. Ştiam sigur că mie mi-au fost adresate acele cuvinte, mie şi nu altcuiva. Dar de ce – întuneric total… Şi cum mă frământam astfel, a început să-mi răsune în minte un vers dintr-un cântec pe care l-am auzit, pare-mi-se, când am trecut pe lângă un cântăreţ ambulant anul trecut şi care spunea în felul următor: „Mă iubeşte femeileee…”. 🙂 Acest gând a reuşit să mă facă să râd sănătos şi să nu-mi mai pese de acel „întuneric” de dinainte. Aşa că, foarte bine dispus, am pornit din nou la drum.

Însă, n-a trecut mult până când o altă femeie a trecut pe lângă mine şi mi-a adresat aceleaşi cuvinte… Dacă pe prima şi pe a doua le bănuiam, printre altele, de probleme mintale, de data aceasta am început să mă întreb serios dacă problemele nu sunt, de fapt, la mine. Asta dacă nu cumva m-am transformat peste noapte în „Făt-Frumos”, ceea ce, mai mult ca sigur, nu era cazul…

Şi uite cum o plimbare pe care o vroiam recreativă, a ajuns să mă obosească! Parcă şi picioarele începeau să mă doară, deşi nu ele au alergat în tot acest timp, ci gândurile. Am decis, astfel, să mă aşez pe o bancă pentru ca să-mi trag puţin sufletul.

De acolo am observat ceva interesant. Nu doar eu eram cel căruia i se spunea „te iubesc”, pentru ca apoi lucrurile să-şi urmeze cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am văzut atâtea femei care, când treceau pe lângă bărbaţi, le spuneau „cele două cuvinte”. Am văzut bărbaţi care procedau la fel faţă de femei. Ceva, însă, nu se lega în mintea mea, dar mi-a picat în sfârşit fisa: de ce trebuie să mă gândesc numaidecât la iubirea dintre un bărbat şi o femeie? Poate aceşti oameni se referă la o „dragoste platonică”, la „phileo”, cum ar spune tot grecii, şi nu la „eros”. Suntem cu toţii oameni, fiinţe care aparţin aceleiaşi „specii”, deci „fraţi”,  oare nu este frumos ca în loc să ne urâm şi să ne sabotăm unul pe celălalt, să ne iubim şi, când ne înâlnim, să ne arătăm această dragoste rostind un „te iubesc”? O, dacă toţi am proceda aşa, n-ar mai exista nici războaie, nici alte forme de violenţă…

N-am reuşit să-mi duc gândul până la capăt, fiindcă în faţa mea s-a petrecut o scenă care m-a făcut să mă ridic brusc, ca şi cum aş fi fost soldat şi un superior ar fi strigat :”-Drepţi!”. Un bărbat i-a spus unei femei: „-Te iubesc!”, apoi i-a dat o palmă atât de puternică încât biata femeie s-a prăbuşit la pământ… Aş fi alergat spre ea s-o ajut, dar m-am pierdut cu totul. Până la urmă, n-am făcut decât să privesc năuc cum se ridică şi cum se face apoi nevăzută, mergând cu ochii în pământ… „Şi eu care credeam că dacă ne-am spune unul altuia că ne iubim, n-ar mai exista războaie şi alte forme de violenţă în lume…”, mi-am spus amar după ce m-am dezmeticit.

După ce am luat iarăşi loc pe bancă, mi-a fost dat să văd o altă scenă. De data aceasta, o femeie i-a spus unui bărbat că-l iubeşte, apoi l-a scuipat cu silă şi dispreţ… Au urmat şi alte astfel de scene, dar nu le-am mai privit. Am „îndurat” destul!

Am înţeles, în sfârşit, că aceşti oameni se referă chiar la acea dragoste la care m-am gândit prima dată: la iubirea dintre un bărbat şi o femeie. Incredibil, dar adevărat, despre acea dragoste era vorba sau, mai bine spus, despre ea se vroia a fi vorba! Am descoperit, deci, misterul care a început să mă macine de când am intrat în acest parc. Dar, în loc ca asta să-mi aducă linişte sufletească, m-a tulburat şi mai tare.

„Asta-i iubire? Asta-i iubire?”, gândeam cu amărăciune. „Bărbaţi şi femei jură că se vor iubi până la moarte, dar nu trece mult timp şi-şi spun că nu se mai iubesc. Aţi murit cumva? Doar aţi jurat că vă veţi iubi până la moarte! Nimeni nu v-a obligat să vă faceţi astfel de jurăminte, care nu au nici o clauză de reziliere, dar le-aţi făcut, iar acum le încălcaţi ca şi cum ar fi fost doar vorbe goale… Nu, nu-mi spuneţi că aţi iubit cândva o persoană, iar acum o urâţi din tot sufletul! Aceea n-a fost iubire… De unde ştiu asta? Fiindcă ce ai mângâiat cândva, nu poţi să loveşti, ce ai sărutat, nu poţi să scuipi… Chiar aşa să fie iubirea? Ca un produs care are scris pe el un termen de valabilitate? Pentru voi, cei care v-aţi jurat iubire nu până la moarte, ci veşnică, veşnicia durează doar câţiva ani sau chiar doar câteva luni? Atunci, de ce v-aţi făcut astfel de promisiuni? Pentru că nu ştiţi ce este iubirea! O confundaţi cu atracţia fizică, cu poftele carnale, cu sexul… Nici nu mă mai mir că aţi ajuns să vă spuneţi unul altuia: -Te iubesc! ca şi cum l-aţi întreba pe cineva: –Ce mai faci?,  iar el v-ar răspunde: –Bine!. Şi când mă gândesc că despre iubire se scrie şi se cântă cel mai mult şi, cu toate acestea, se cunoaşte atât de puţin! De fapt, nici n-ar putea fi altfel din moment ce romane de doi lei confundă perversiunile cu iubirea şi se vând ca pâinea caldă, tabloidele vorbesc şi ele despre o iubire a lor, iar femei îmbrăcate sumar cântă despre pofte carnale şi sex şi numesc toate acestea iubire! O, dacă s-ar întrupa iubirea, mulţi din cei care-i aduc astăzi ode nici n-ar băga-o în seamă! În ce zile ai ajuns, iubire! Ce zile!”.

În timp ce îi plângeam astfel de milă iubirii, un bărbat şi o femeie au reuşit să-mi atragă atenţia. Pe chipul lor am văzut ceva ce n-am mai întâlnit la cei care s-au perindat prin faţa mea până atunci. Am văzut lumină… Cei doi zâmbeau atât de cald încât am simţit cum acea căldură începe să mă încălzească şi pe mine. Aşa am înţeles că în ei se află adevărata iubire. Şi cât de dor mi-era de această iubire!

Îmi părea rău că mai înainte „i-am plâns de milă” iubirii. De plâns sunt cei care se joacă cu numele ei, nu ea. Nimeni şi nimic nu va putea să înjosească vreodată iubirea! Un singur lucru mai doream acum: să aud „cele două cuvinte” rostite din iubire adevărată şi nu cum le-am auzit până atunci, lipsite de substanţă.

Bărbatul parcă mi-a auzit dorinţa. Şi-a privit iubita cum doar un îndrăgostit poate privi o femeie, a îmbrăţişat-o strâns, apoi i-a spus:

–Bună ziua! 🙂