Cărui copil nu-i plac basmele? Mi-au plăcut şi mie cândva, v-au plăcut cu siguranţă şi vouă sau poate că unora dintre voi încă vă mai plac… La urma urmei, ce nu este de „plăcut”? Cine n-ar vrea să trăiască într-o lume în care cei buni reuşesc în tot ce-şi propun, iar cei răi, oricât s-ar strădui, nu pot să-şi pună în aplicare planurile lor rele? Cine n-ar vrea să trăiască într-o lume în care nimic nu este imposibil? În care fantasticul se îmbină cu realitatea pentru a veni în ajutorul celor de partea binelui? În care, după ce am trecut câteva „teste”, şi acelea fiind ajutaţi de alţii, devenim „intangibili”, trăind „fericiţi până la adânci bătrâneţi”?
A fost o vreme când am visat la o astfel de lume, dar realitatea a avut grijă să ne trezească. Am lăsat, deci, basmele şi ne-am apucat de literatură mai „serioasă”. Dar şi acele cărţi au fost tot un fel de „basme”, pentru că şi ele au urmat aceeaşi reţetă, lipsind doar elementul fantastic: personajul principal se impune, personajul negativ pierde, totul încheindu-se cu un „happy end”.
Voi da un singur exemplu de literatură care alterează realitatea, şi anume romanele de dragoste de duzină. Atâtea femei, dar şi bărbaţi (voi, femeile, sunteţi mari consumatoare de astfel de romane, dar ca să nu vă simţiţi nedreptăţite, îi voi include în această categorie şi pe bărbaţi 🙂 ) se hrănesc cu „gogoşile” servite de ele! Închid cărţile, apoi femeile visează la un „prinţ” ca acela din roman, iar bărbaţii la o femeie ca iubita „prinţului”. Însă, amândoi vor rămâne doar cu visele, chiar dacă poate se vor minţi la un moment dat că li s-au îndeplinit. De ce se va întâmpla aşa? Fiindcă oricât de mult vei căuta, nu vei găsi niciodată un om „perfect”. Astfel de oameni există doar în basme şi în „romane de duzină”…
Şi uite cum, fără să realizăm, citind anumite cărţi, urmărind o categorie de filme, ne-am făcut aşteptări nerealiste de la viaţă. Şi când viaţa ni se înfăţişează aşa cum este, ce facem? Ne simţim „nedreptăţiţi”, o urâm şi intrăm în depresie. Sau, mai rău, „încheiem socotelile cu viaţa”… Şi pentru ce? Viaţa n-a fost niciodată aşa cum ne-am imaginat-o noi. A emite pretenţii de la ea ca şi cum ar fi altfel decât cum a fost dintotdeauna este ca şi cum am căuta printre mărăcini şi ne-am supăra dacă acolo am găsi spini şi nu fructe dulci…
E trist să aflu că pentru unii este de ajuns şi un singur „hop”, un singur obstacol, pentru ca să-şi pună capăt zilelor. Asta arată că n-au înţeles deloc viaţa şi fiindcă n-au înţeles-o, nu s-au pregătit s-o înfrunte…
Trebuie să recunosc însă că uneori e greu s-o înfrunţi şi chiar dacă te-ai pregătit. Dar trebuie să acceptăm că şi eşecul face parte din viaţă! Trebuie să acceptăm că viaţa nu înseamnă doar fericire, pace şi împliniri, ci uneori înseamnă şi tristeţe, război şi dezamăgiri! Oricât de mult nu ne plac, înseamnă şi acestea… Să luăm, deci, viaţa aşa cum este şi s-o trăim!
La urma urmei, trebuie numaidecât ca drumul să fie doar unul drept pentru ca să ne bucurăm de o călătorie? Dimpotrivă, ne-am bucura mai mult de o călătorie care urmează un traseu mai dificil, care străbate munţi şi văi. O astfel de călătorie ne oferă viaţa…
P.S.: imaginile care fac trimitere la câteva dintre basmele copilăriei noastre au fost preluate de pe site-ul autorului, dinagoldstein.com.
Serialele coreene sunt number 1 in transmiterea acestor tipuri de povesti de dragoste, si recunosc ca urmarindu-le am început sa îmi formez o anumita concepție despre iubirea ideala. Realitatea insa mi-a dat „cu firma-n cap” pentru ca așa ceva nu exista! Hai sa fim serioși, de unde atâția tipi drăguți si atenți la detalii si romantici si frumoși si bogați si inteligenți si etc etc?! Nu zău, dar chiar încep sa cred ca astfel de personaje sunt proiecțiile perfectionate ale unor deceptionati si frustrați in dragoste. Hai mai bine sa ne mulțumim cu realitatea….oricare ar fi ea.
Telenovelele în general şi o parte din filmele genului „romantic” sunt echivalentul cinematografic al „romanelor de dragoste de duzină” despre care am vorbit în postare.
La serialele coreene mai apare o problemă, şi anume se pune foarte mult accent pe înfăţişarea fizică. Din acest motiv, nu prea găseşti actori sud-coreeni care să nu aibă vreo operaţie estetică, şi aici nu mă refer doar la femei (şi actriţele din alte ţări recurg la „bisturiu”), ci şi la bărbaţi. Operaţiile estetice au ajuns în Coreea de Sud ceva „banal”.
Eu nu apreciez o astfel de „frumuseţe” dobândintă prin intervenţii chirurgicale sau alte „trucuri”. Pentru mine, a te înfăţişa altfel decât aşa cum te-a creat Dumnezeu este ca şi cum ai minţi. Dar se pare că unora le place să fie minţiţi, de vreme ce cad pe spate după aşa-zisul „korean style”. Nici nu mă mai mir că îmbrăţişează şi imaginea nerealistă a iubirii promovată în astfel de seriale. Viaţa, însă, bate filmul!
Este drept, nu prea am urmărit seriale coreene, dar am urmărit destule filme făcute de ei, inclusiv din genul romantic.
Dacă am trecut în revistă câteva minusuri, ar cam trebui să amintesc şi de plusurile cinematografiei sud-coreene. Apreciez foarte mult la coreeni jocul excepţional al actorilor, scenariile originale şi coloana sonoră. Nu întâmplător am recomandat câteva filme coreene aici pe blog. 🙂
”o călătorie care urmează un traseu mai dificil, care străbate munţi şi văi. O astfel de călătorie ne oferă viaţa…” – într-adevăr e frumoasă o astfel de călătorie,dar e recomandat să fii echipat pentru o asemenea călătorie. Toate cele bune !
Exact! Trebuie să ne pregătim pentru o astfel de călătorie, să fim bine echipaţi! Numai bine! 🙂
oamenii se sinucid pentru ca au pierdut tot ce au crezut ca inseamna viata. Ei uita ca exista si respiratia
Cât despre sinucidere, am dezbătut acest subiect AICI…
imaginile folosite sunt intr-adevar geniale. e ca momentul ala cand te uiti la o comedie romantica si cand se termina incepi si te intrebi…dar dupa ce se intampla? oare au bani sa traiasca impreuna? ei nu stiu ca relatiile la distanta nu functioneaza? si etc etc… Totusi multi inca alergam dupa o viata fericita, ceea ce nu pare a fi deloc un lucru rau…
Nu-i rău dacă ne dorim o viaţă fericită, e rău dacă asta devine o obsesie care ne opreşte să ne bucurăm de viaţa pe care o avem deja, cu bune şi cu rele…
Basmele sunt pline de parti horror. Citind, ca om mare, ma ingrozesc. Copilul, ascultand, nu pare sa bage de seama grozavia situatiilor. (capete taiate intr-o veselie, daca e sa amintesc una din partile urate ale multor povesti pentru copii). Ramanem, cumva, cu impresia ca normalitatea este cea de acolo. Inclusiv tineretea fara batranete, printii pe cai albi sau comorile ascunse.
Cred – dar e posibil sa ma insel – ca socul descoperirii faptului ca sunt numai povesti inventate, nu realitati istorisite, acest soc este necesar cat mai curand in viata. Cu cat se amana acest moment, cu cat omul iese din copilarie, intra in adolescenta, si poate chiar iese de acolo avand asteptari nerealiste de la viata, cu atat creste riscul unor decizii radicale, autodistructive.
Da, şi eu am observat acele părţi „horror” abia după ce am trecut de vârsta copilăriei. Mai mult ca sigur că astfel de literatură destinată copiilor n-ar fi putut fi scrisă în zilele noastre. Ceea ce, zic eu, ar fi fost o pierdere. De ce? Pentru că basmele, nerealiste cum sunt, dezvoltă imaginaţia copilului, ajută la dezvoltarea sa mentală. Problema intervine doar atunci când realitatea este confundată cu basmul. Din acest punct de vedere am atins problema în postarea de faţă.
Această discuţie despre basme se aseamănă cu cea despre desene, pe care am avut-o AICI. În trecut, exista destul de multă violenţă în desene animate (un exemplu clasic este Tom şi Jerry), dar acele desene aveau în ele, totuşi, o doză de inteligenţă. Astăzi, ori de câte ori dau de canalele destinate copiilor mă întreb dacă societatea îi vrea proşti. Este adevărat, desenele de azi se străduiesc să nu promoveze violenţa, dar nu prea se străduiesc să nu promoveze şi prostia.
Ceea ce vreau să spun este că nu consider o problemă acele părţi „horror” din basme. Să fim serioşi acum, cine ajunge să facă atrocităţi nu va face aşa influenţat de „Scufiţa Roşie”. Alţi factori îl vor determina să acţioneze violent. Apoi, din nefericire, violenţa face parte din viaţă. Nu e bine nici să cădem în extrema cealaltă, lăsându-ne copiii să citească doar despre „floricele”, 🙂 pentru că viaţa nu este doar „floricele”…
În rest, vă împărtăşesc părerea că este bine ca aceşti copii să ştie că basmele sunt doar nişte poveşti inventate şi asta cât mai curând posibil. Dacă este posibil, chiar de la început. Pentru cei cărora li se va părea o decizie radicală, au fost cazuri de copii care s-au aruncat de undeva de sus, aşteptând să poată zbura ca nu ştiu ce erou dintr-un desen animat (deh, trăim vremuri în care basmele au lăsat locul desenelor în preferinţele copiilor). Înainte ca părintele să-i citească copilului „Alba ca Zăpada”, de pildă, nu-i rău să-i atragă atenţia că este doar o poveste.
În ceea ce mă priveşte, nu cred că am crezut vreodată că basmele sunt sau pot fi reale. Ştiam tot timpul că sunt „invenţii”, dar asta nu m-a oprit să mă bucur de ele. La drept vorbind, când eşti copil nici nu prea mai contează astfel de lucruri. Te bucuri pur şi simplu. E bine să ştii că nu este adevărat doar pentru ca să nu-ţi treacă prin cap să testezi anumite lucruri. 😀
Din pacate, da, societatea ii vrea prosti. Sau… poate nici macar nu se gandeste ca ar trebui sa ii vrea destepti, ceea ce este, poate, mai grav decat a-i vrea prosti.
Cea mai sigura varianta, este, intr-adevar lamurirea unor lucruri de la bun inceput, cum ar fi „aceasta e doar o poveste/un film/un desen si asa ceva nu exista in realitate”.
Desigur, asta necesită implicarea părinţilor. Educaţia trebuie să pornească de la ei şi trebuie continuată acasă chiar şi după ce copilul a început deja să meargă la şcoală.
Din păcate însă, am observat că mulţi au pretenţia ca şcoala să le „educe” odraslele, asta însemnând inclusiv cele ce ţin de cei şapte ani de acasă…
Eu una am pretentia ca mediul educational (gradinita, scoala) sa continue educatia din familie. Am un standard de calitate la care am pretentia sa se ridice si cei din jurul meu. Stiu ca nu e realizabil, dar asta nu inseamna ca trebuie sa renunt la aceasta pretentie. Pentru ca daca o facem cu totii, atunci coboram stacheta prea jos cu buna stiinta si nu e ok.
In schimb, cei care lasa educatia doar in seama scolii, probabil ca nu au avut nici ei parte de asa ceva, din pacate.
De „şcoala vieţii” ar trebui să se ocupe în primul rând părinţii, nu profesorii. Din păcate însă, aşa cum aţi arătat, nu toţi părinţii au avut parte de o astfel de educaţie ca s-o poată da şi altora…