Vanitas vanitatum et omnia vanitas

Când omul se naşte face primul pas în viaţă, dar şi înspre moarte. Orice bucurii ar avea el, cu nici un chip nu-l pot opri din drumul către moarte, ba chiar acele bucurii, culmea, îl fac să alerge şi mai tare într-acolo. Mă refer, desigur, la Albert Einstein cu a sa teorie a relativităţii, potrivit căreia, deşi este vorba despre acelaşi interval de timp, momentele frumoase par că trec mult mai repede decât cele indezirabile. De aceea, orele fericite ni se par minute, zilele pline de bucurii ore, anii cei mai frumoşi ai vieţii noastre doar zile…

Dar şi fără să le comparăm cu stările de tristeţe, bucuriile acestei lumi chiar durează puţin! Visezi o viaţă întreagă să fii cineva, ajungi la un moment dat aşa cum ţi-ai dorit, te simţi fericit o vreme, eşti plin de entuziasm, apoi te simţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Visezi să ai o casă a ta, o maşină, o afacere profitabilă, un serviciu care să-ţi permită să trăieşti cum numai un mic procent din cele 7 miliarde de oameni îşi permite, le obţii în final, te bucuri la început, pentru ca apoi să te simţi ca şi mai înainte… Până şi despre iubirea în cuplu se spune că durează doar 3 ani!

Dacă aşa stau lucrurile, ce rămâne de făcut? Orice am face, clepsidra nevăzută, care a fost răsturnată când am văzut pentru prima dată lumina zilei, nu se va opri… Atunci, mergem pe mâna romanilor cu al lor dicton: „Carpe diem!”.

Dar nu toţi înţelegem acelaşi lucru prin acest îndemn. Unii dintre noi am crezut că asta înseamnă că trebuie să trăim ca şi cum totul ar fi permis. Ce moralitate, ce decenţă, ce păcate? Nu există „a păcătui”, există doar „a experimenta”! Deci, să ne „distrăm”, să „experimentăm”, să facem orice ne produce plăcere, că doar o viaţă avem!

Care a fost rezultatul? De la alcool şi până la droguri le-am încercat pe toate, dar nici una n-a reuşit să umple golul din sufletul nostru, ba l-a adâncit şi mai mult. Chiar să nu existe nici o bucurie care să dureze toată viaţa? Tristeţi care nu se sfârşesc de ce există? De ce este viaţa atât de nedreaptă?

Ne punem astfel de întrebări, apoi zâmbim trişti. Cică „carpe diem”! La noi a fost „carpe noctem” în toată regula… Ridicăm din umeri resemnaţi şi nu ne mai rămâne decât să spunem şi noi ca înţeleptul Solomon: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” (Eclesiastul 1:2; 12:8).

Nu te cunosc, drag cititor, dar dacă te-ai regăsit în ceea ce am scris, îţi dau o veste bună: există Cineva care poate umple golul din sufletul tău. El a lăsat acel gol atunci când ai fost creat, de aceea doar El îl poate umple! Numele Lui este Isus Hristos. Dacă vei crede în El, golul acela se va umple…

Nu crezi în Dumnezeu? Fii sincer cu tine şi caută până în străfundurile sufletului tău şi vei găsi acolo măcar fărâme din sentimentul că există sau că trebuie să existe ceva şi după moarte! Nu te mai chinui să crezi că într-o zi existenţa ta va dispărea în neant! Îmi imaginez că este un demers destul de greu ceea ce încerci, pentru că acelaşi autor de la care am preluat titlul acestei postări, spunea foarte frumos în Eclesiastul 3:11: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor [a fiilor oamenilor] chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”. 

De ce să rătăceşti aşa, fără nici o ţintă, când poţi să mergi spre lumină şi să te bucuri de ea?

Imaginile au fost preluate de pe mymodernmet.com.

Publicitate