Scrisoarea lui Dumnezeu pentru tine

Cine poate cântări durerea unui părinte când vede că fiul său nu-l mai recunoaşte? A uitat chipul celei care l-a născut, a uitat pe cel care-l purta pe braţe, a uitat de parcă nu i-ar fi cunoscut niciodată… Şi totuşi tatăl nu renunţă, şi totuşi mama nu cedează. Poate, cândva, fiul îşi va aduce aminte de mâna bătătorită pe care o ţinea strâns când străbăteau împreună străzi întunecate, poate îşi va aminti de îmbrăţişarea lor caldă, poate că dragostea pe care n-au încetat să i-o arate va reuşi să-i facă din nou inima de carne… Dar fiul rămâne de piatră. Se comportă de parcă ei nu există şi nici n-ar fi existat vreodată…

Dureros, nu-i aşa? Şi dacă pentru noi, ca oameni, este atât de dureros să fim respinşi de cei pe care-i iubim, oare cum este pentru Dumnezeu, care este Dragoste, să fie respins de făptura mâinilor Sale? Oare cum este pentru Cel care declara atât de frumos în Isaia 49:15: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip” să vadă că omul nu-L mai recunoaşte? Cel căruia El i-a dat suflarea şi i-a fost binefăcător încă din pântecele mamei sale, pe care ani de-a rândul n-a contenit să-l ocrotească, să se comporte de parcă Creatorul său nu există şi nici n-ar fi existat vreodată…

Mă mişcă atât de mult acel pasaj din Luca 19 în care evanghelistul afirmă că Isus, Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat, a plâns pentru cetatea Ierusalimului! Atât de mult L-a durut pe cel despre care Biblia afirmă că „toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3), că Ierusalimul n-a cunoscut „lucrurile care puteau să-i dea pacea”, n-a cunoscut „vremea când a fost cercetată”, încât a plâns! Şi dacă a plâns atunci pentru că cetatea sfântă, ca să mă exprim în tonul postării de astăzi, nu L-a recunoscut pe Acela care este Domnul Păcii, oare astăzi nu-L mai doare ori de câte ori vede că omul, pentru care Şi-a dat şi ultima picătură de sânge, nu-L recunoaşte? 

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Da, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este mai presus de puterea noastră de înţelegere. Dar la fel de neînţeles este şi respingerea acestei dragoste şi totuşi mulţi dintre noi refuză s-o primească…

Drag cititor, astăzi te provoc să priveşti la urmele paşilor tăi. Priveşte, dar priveşte şi dincolo de ceea ce poţi vedea cu ochii tăi de carne. Poate ai fost în primejdie, ai fost la un pas de moarte şi te-ai mirat de marele „noroc” pe care l-ai avut. Priveşte mai atent şi vei vedea că a fost acolo o mână divină salvatoare, şi asta doar fiindcă un glas a stăruit: „mai lasă-l, Doamne, poate că de acum înainte va face rod” (vezi Luca 13:6-9). Poate că n-ai suferit de foame şi n-ai îndurat frig şi, zici tu, ai fost băiat/fată deştept/ă şi ai ştiut să te descurci. Priveşte mai atent şi vei vedea că a fost numai bunătatea şi îndurarea Creatorului tău. Priveşte şi vei vedea în razele de soare, în parfumul florilor de primăvară, vei vedea pretutindeni în jurul tău mesajul: „Te iubesc, fiule! Te iubesc, fiică! Întoarce-te din calea ta rea şi mergi pe calea veşniciei…”.

Publicitate