Căutându-L pe Dumnezeu

Una dintre marile tragedii care ni se pot întâmpla este să nu mai ştim cine suntem. Imaginaţi-vă numai să trăiţi o viaţă şi să nu mai ştiţi cum vă numiţi, nici naţiunea din care proveniţi, nici cine vă sunt părinţii, soţul sau soţia cu care v-aţi căsătorit, copiii pe care îi aveţi… Să mergeţi şi să nu ştiţi unde vă duceţi şi nici de unde aţi venit. Pur şi simplu să nu mai ştiţi nimic… Ce tragedie! Şi totuşi, se poate şi mai tragic decât atât: să nu ştim nici măcar cât ştia Socrate altădată, adică „să nu ştim că nu ştim nimic”.

Da, mulţi nici măcar atât nu ştim! Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns, mulţi ne mai comportăm de parcă am şti totul. Or, cu o astfel de atitudine cu siguranţă că nu vom afla niciodată nimic. De ce? Simplu: ca să înveţi, trebuie să recunoşti mai întâi că nu ştii. Că dacă ai şti deja, ce rost ar mai avea învăţarea? Ar fi absurd, nu-i aşa?

Ar fi, fără doar şi poate, un demers ilogic, absurd şi totuşi mulţi procedează în felul acesta. Dintre aceştia fac parte şi ateii…

Să zicem că un ateu vine în faţa credinciosului şi îi cere lui Dumnezeu să i Se arate, să intervină într-o cauză anume. Dacă există, să-i demonstreze şi lui, dacă nu atunci, pe loc, într-un interval de timp bine stabilit! Vede că nu se întâmplă nimic şi-i spune „triumfător” creştinului: „Ai văzut? Nu ţi-am spus eu că Dumnezeu nu există?”. Oare nu este absurd un astfel de demers? Dacă privim din perspectiva sa, ateul s-a apucat să înveţe înaintea credinciosului o materie deja cunoscută de el, s-a apucat să afle ceea ce ştia deja. S-a apucat să cerceteze în faţa „săracilor cu duhul”, dar contrar normelor ştiinţei, trăsese concluzia dinainte, şi anume că „Dumnezeu nu există”. Repet, deci, întrebarea: are sens ce a făcut el?

Acesta este un caz. Un alt caz este acela în care ateului i se aduc argumente puternice. Fără îndoială, sunt lucruri pe care nu le putem explica cu mintea noastră. Ne depăşesc pur şi simplu. Ateul însă, nu recunoaşte asta. El ştie, are întotdeauna la îndemână o explicaţie. De pildă, pentru el nu există minuni. Ele sunt considerate din start falsuri sau, cel mult, coincidenţe. Apoi, ateul ştie în cele mai mici detalii cum a luat naştere Universul şi cum a apărut omul, ştie totul şi ţi le explică pe toate de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi el a fost martor. Or, cu o astfel de atitudine nici n-au cum să ajungă să-L găsească pe Dumnezeu.

De ce? Pentru că, în primul rând, pe Dumnezeu îl găseşti numai dacă îl cauţi cu toată inima. Asta o afirmă Dumnezeu Însuşi în Ieremia 29:13. Se cere, deci, sinceritate. Degeaba Îl cauţi pe Dumnezeu dacă o faci fără tragere de inimă, doar ca să-ţi susţii un punct de vedere sau să poţi să zici c-ai făcut-o şi pe asta. Cel care-L caută pe Dumnezeu trebuie să-şi dorească sincer să-L cunoască și aceasta în vederea unei relații personale cu Divinitatea, Creatorul său, și nu din alte motive mai mult sau mai puțin profane.

Apoi, pe lângă sinceritate, Dumnezeu mai așteaptă o anumită stare sufletească de la cel care-L caută. Iată ce frumos declară în Isaia 57:15: „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite”. Pentru ca în a doua parte a lui Isaia 66:2 să întărească: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu”.

Doar „omul zdrobit şi smerit” recunoaşte că nu ştie nimic sau, ca să reiau limbajul socratic de la început, „ştie că nu ştie nimic”. Cu alte cuvinte, un astfel de om îşi conştientizează condiţia. Ştie că viaţa nu este în mâna lui. Nu el a decis să se nască, nu el va decide când va muri… Înţelege clar că oricât de frumoasă i-ar fi viaţa, această călătorie se îndreaptă spre mormânt. Acolo se duc şi analfabeţii, dar şi savanţii, şi săracii, şi bogaţii, acolo se duc toţi… Şi privindu-i cum se îndreaptă într-acolo, nu poţi să nu te întrebi amar: „Ce este omul?”.

Aşa resemnaţi cum suntem, în smerenie şi cu credinţă să începem să-L căutăm pe Dumnezeu:

Da, Doamne, nu suntem decât o mână de ţărână… Mai trăim nu fiindcă ne-am păzit noi, ci fiindcă ne-ai păzit Tu… Am realizat ceva în viaţă? N-am făcut-o prin puterile noastre, ci prin puterea pe care ne-ai dat-o Tu… Recunoaştem că datorăm totul milei şi harului Tău! Doamne, suntem atât de mici, atât de neînsemnaţi! Suntem nimic… Aşa ne vedem în faţa Ta! Ştim că suntem răi, că am păcătuit împotriva Ta, ştim că nu merităm să priveşti spre noi, dar Te dorim atât de mult! Vrem să Te cunoaştem, să Te simţim în viaţa noastră! În numele lui Isus Hristos, Singurul Tău Fiu, ce a murit pe cruce pentru noi, ai milă şi de noi! Amin!

Drag cititor, poate spui că Dumnezeu nu există. L-ai căutat înainte să tragi această concluzie? Dacă da, L-ai căutat aşa? Poate ţi se pare prea de tot să adopţi o astfel de atitudine. Dar dacă chiar îţi doreşti să-L găseşti pe Dumnezeu, o vei face. Nu vei avea nimic de pierdut, ba dimpotrivă vei câştiga totul. Aşa să te ajute Dumnezeu!

Publicitate