Avem timp…

„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4b)

Una dintre marile amăgiri cu care mulţi preferăm să ne lăsăm înşelaţi este că avem timp. Da, suntem atât de siguri de asta încât nici nu mai folosim timpul viitor: nu vom avea timp, ci avem deja acel timp… Avem timp să ne bucurăm şi de familie, după ce vom câştiga destui bani departe de casă, printre străini. Avem timp şi pentru copii. Şi ce dacă îi vedem doar când dorm, dimineaţa şi seara, când plecăm şi ne întoarcem de la serviciu? Asta e situaţia acum, dar în viitor vom avea atât de mult timp să îl petrecem împreună! Avem timp ca, în viitor, cândva, să călătorim, să ne implicăm în activităţi umanitare, să facem ceea ce am visat de mici să facem…

Atât de mult am ajuns să ne înşelăm încât unii dintre noi credem că avem destul timp chiar şi în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu. Impasibili ca nişte roboţi, ne tot repetăm că nu este încă momentul să ne predăm Lui, poate suntem tineri acum, doar avem o viaţă înainte, să ne bucurăm de ea şi când vom ajunge la bătrâneţe, atunci va veni şi vremea să rezolvăm ceea ce avem de rezolvat pe plan spiritual. Până atunci însă nu este nici o grabă, să fim liniştiţi că este timp, avem tot timpul din lume…

Ne spunem mereu astfel de cuvinte şi am devenit atât de reci, de indiferenţi! În jurul nostru se aud şi se văd lucruri, Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte „când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama” (Iov 33:14). Ne facem că nu auzim clopotele care vestesc că cineva ca noi nu a mai avut timp. Vedem cum mor lângă noi oameni care cu câteva clipe înainte erau plini de viaţă, cu planuri de viitor, cu visuri. Ceva din noi parcă ne spune în acele clipe: „Omule, puteai fi tu în locul victimei, până când mai amâni?”. Este adevărat, poate suntem cutremuraţi pe moment, dar acest cutremur se sfârşeşte destul de repede şi chiar dacă mai are apoi câteva mici replici când ne gândim cât de aproape am fost, ne revenim şi ne întoarcem la vechea alergare spre nicăieri… Nu ni s-a întâmplat nouă ieri, am scăpat şi azi, dar oare vom reuşi şi mâine?

Mai sunt câteva zile până ce se va sfârşi şi anul 2017. Acum poate ne gândim unde vom merge de revelion, cum vom petrece Anul Nou şi cu cine, ne organizăm ca să întâmpinăm anul 2018 cum se cuvine. Haideţi să lăsăm toate acestea măcar pentru câteva momente şi să ne gândim că, potrivit worldometers.info, până în momentul în care scriu aceste cuvinte, pentru că cifrele se modifică fără oprire, se estimează că 57960921 din cei care trăiau la începutul anului 2017, nu mai sunt printre noi acum. Să ne mai gândim că dintre aceştia, doar astăzi au murit până acum circa 20847 de persoane de foame, iar anul acesta: 836662 de persoane au murit din cauza „apei” pe care s-au văzut nevoiţi să o consume, 8159839 de persoane din cauza cancerului, 974544 de malarie, 1341174 în accidente rutiere…

Mai sunt atâtea alte cifre, care ascund în spatele lor atâtea drame! Privim la ele, apoi privim la noi, noi nu ne regăsim în nici una dintre aceste statistici… Cine ar putea să se bată în piept şi să spună că el a fost mai bun decât alţii? Oare bun nu a fost doar Dumnezeu cu fiecare dintre noi? Oare nu merită Dumnezeu ca în aceste momente când putem face o retrospectivă, să ne plecăm înaintea Lui şi să-I spunem un mulţumesc din inimă? Oare n-ar trebui să ni se deschidă ochii celor care încă nu vedem şi să nu mai amânăm, ci să-I spunem: Doamne, tu mi-ai vorbit când într-un fel, când într-altul, aleg să iau seama, te rog, în numele Fiului Tău şi prin jertfa Lui, fă din mine un copil al Tău! 

Vă doresc tuturor celor care citiţi aceste rânduri un An Nou plin de binecuvântări!