Întuneric şi lumini

Motto: „Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. (Matei 18:3-4)

-Domnule, oare de ce secunda se numeşte secundă?

Străinul tresări, de parcă cineva tocmai îl trezise din somn. Se întoarse să vadă cine îi întrerupse gândurile. Văzu însă un copil pe bancă, lângă el, şi se liniştise.

-Secunda, îi răspunse după o pauză de reflecţie şi pe un ton cât se poate de serios, de parcă i-ar fi vorbit unuia dintre studenţii săi şi nu unui copil, este un fel de undă… Ştii ce-i o undă, nu-i aşa? Uite, priveşte puţin râul din faţa noastră. Vezi acele mici mişcări ale apei de la suprafaţă? Ele sunt unde ale râului… Vezi tu, şi secunda este tot o undă, dar o undă fără apă, adică seacă, cu alte cuvinte pe care n-o poţi vedea, o undă invizibilă a timpului. Înţelegi? Secundă=sec undă, adică undă seacă.

Improviza… Băiatul însă făcu ochii mari şi rămase puţin cu gura întredeschisă. Era pentru prima dată când un adult reuşea să răspundă atât de clar la întrebările sale de multe ori sâcâitoare pentru ceilalţi.

-Domnule, îndrăzni din nou după un scurt moment de tăcere, oare de ce mama se numeşte mamă?

Îi atrase atenţia, pesemne, un copilaş care-şi striga de zor mama…

Bătrânul îl privi din nou cu luare aminte, se scărpină puţin la tâmplă şi-i răspunse:

-De ce se numeşte mama aşa? Pentru că ea ne-a dat viaţăOri de câte ori spunem acest cuvânt recunoaştem totodată că ne avem datorită ei  Înţelegi? Mama= mă am, m-am, mam’a, mama…

Aceste explicaţii atât de clare pentru mintea lui de copil, îl impresionaseră peste măsură pe puşti. Atât de multe întrebări îi frământau mintea fragedă şi în sfârşit simţea cum începea să i se facă lumină. Trebuia numaidecât să mai profite de bunăvoinţa acestui străin…

-Domnule, îi vorbise iar, aproape pe nerăsuflate, dar viaţa, viaţa de ce se numeşte aşa?

-Hm, bună întrebare, recunoscu acesta. Să ne gândim puţin… Viaţa nu este decât un ghem cu aţă, dar nu orice fel de aţă, ci una care are suflet în ea, cu alte cuvinte o aţă vie… Pricepi? Viaţă= vi’ aţă, adică vie aţă… Ferice de cel care coase cu această aţă vie haine pentru cei goi, nu laţuri, plase sau uniforme de război!

gabetomoiaga4Sursă foto

Pentru o clipă se lăsă din nou tăcerea. Băiatul simţi nevoia să mai digere puţin aceste cuvinte. Cumpăni atent lucrurile şi în final se întoarse către interlocutorul său plin de recunoştinţă:

-O, domnule, cât de bine ştiţi! Acum cred că înţeleg, da, înţeleg… Vai, iertaţi-mă, v-am tot deranjat cu întrebări şi nici măcar nu v-am mulţumit pentru c-aţi binevoit să-mi oferiţi răspunsuri…

Bătrânul îl liniştise… Nu l-a supărat deloc îndrăzneala copilului, ba dimpotrivă. Începea să-i fie drag. Îşi aducea aminte că şi el era aşa cu mulţi ani în urmă, de aceea nu se mirase deloc când primi întrebări atât de profunde de la cineva la care te-ai aştepta să-şi ţină mintea ocupată cu jocuri şi şotii… Ce trist! Să ai atâtea întrebări şi să nu fie nimeni pentru tine, cu răspunsuri… Da, pentru el chiar n-a fost nimeni, dar pentru acest copil de ce n-ar fi chiar el acel cineva? Simţi brusc o stare de bine, un sentiment ciudat de împlinire. Ciudată mai e şi viaţa, de ce n-ai avut tu parte, uneori te face tocmai pe tine să-i fii altora. E şi aceasta un fel de compensare, chiar vindecare… Să cunoşti ce înseamnă să trăieşti o stare şi să ştii că tocmai ai alungat-o de la cineva, ai reuşit să vindeci pe altul şi iată-te fără veste şi pe tine vindecat, oare există sentiment mai frumos decât acesta?

-Domnule, îi întrerupse din nou gândurile omuleţul de lângă el, vă rog să nu vă supăraţi… Mi-aţi răspuns atât de frumos, dar mai este ceva ce tare aş vrea să înţeleg…

-Îndrăzneşte, fiule, îi răspunse blajin.

-Domnule, de ce când oamenii sunt fericiţi râd sau plâng, dar când sunt trişti nu pot decât să plângă?

-Nu înţeleg, fu nevoit să recunoască.

-Am să vă explic. Într-o zi mă plimbam prin oraş cu tata şi am văzut într-o vitrină o maşinuţă. Vai, cât de tare mi-a plăcut… Dar, ştiţi, noi nu avem prea mulţi bani şi tata n-a putut să mi-o cumpere. Într-o zi însă, primesc de la părinţi un cadou. Îl deschid şi ce credeţi? O maşinuţă… Nu era maşinuţa aia… Era una din lemn exact ca aia, ba nu, mai frumoasă decât aia, făcută de tata şi pictată de mama. Era atât de frumoasă! Eram fericit, chiar eram, dar ce credeţi că s-a întâmplat? În loc să mă bucur, să râd, am început să plâng. Eram fericit, dar plângeam… Plângeau şi tata, şi mama, dar credeţi-mă, eram cu toţii fericiţi…

Se lăsă tăcerea… Bătrânul vru să spună ceva, dar nu-şi găsi cuvinte…

-Altădată, dimpotrivă! continuă puştiul. Era Crăciunul şi îl aşteptam pe tata… Ştiţi, tata a trebuit să plece în alt oraş, lucrează acolo şi ne trimite din când în când bani ca să cumpărăm mâncare. Dar de Crăciun tot timpul a venit… De data aceasta însă n-a mai putut veni… Dar era Crăciunul, Crăciunul înseamnă speranţă, Crăciunul înseamnă bucurie, de Crăciun trebuie să fii fericit! Am încercat, credeţi-mă, chiar am încercat… Dar dacă atunci am plâns de bucurie, acum n-am putut nici măcar să zâmbesc de tristeţe, tot ce-am putut să fac a fost să plâng… De aceea vă întreb: de ce chiar şi când suntem fericiţi plângem? Nu este drept…

-Este aşa, continuă băiatul aproape şoptit, pentru că noi, oamenii, am fost făcuţi ca să plângem?

michaelpeckthelanding1Sursă foto

Dacă la început îl impresionase pe copil cu răspunsurile sale, se vedea treaba că s-a întors puţin roata… La auzul unei asemenea întrebări, bătrânul înghiţise în sec, de parcă i s-ar fi făcut dintr-o dată sete. Se adunase puţin, îşi aşezase gândurile şi apoi răspunse:

-Cum să-ţi explic, fiule… Lacrimile… Lacrimile au rolul lor. Ca să poată vedea, ochiul are nevoie de nişte lucruri. Lacrimile îl curăţă, au grijă să fie sănătos. Dacă n-am mai plânge din când în când, nu cred c-ar fi sănătos pentru ochi. Acum unii sunt mai fericiţi, alţii mai trişti. Mă gândesc că este aşa, adică plângem şi când suntem trişti, dar şi când suntem fericiţi, pentru ca ochiul să se asigure, indiferent de starea în care ne-am afla, că se află în condiţii optime pentru a-şi îndeplini menirea…

-Oare şi în cer vom plânge? fu surprins de mintea ascuţită a copilului.

-Nu, fiule, în cer nu vom mai plânge…

-Atunci cum se vor păstra ochii sănătoşi acolo?

Atmosfera se destinse brusc şi bătrânul îi zâmbise:

-Nu pot vedea ochii de acum frumuseţile de atunci, copile. În cer vom avea alte trupuri, nemuritoare… Cu siguranţă că ochii acelor trupuri nu vor mai avea nevoie de lacrimi ca să vadă… Dar să lăsăm acestea acum. Hai să vorbim şi despre lucruri mai vesele! Cum a fost la şcoală azi? Îţi place şcoala? După cum văd, trebuie să-ţi placă…

Da, ştia că se eschivează, dar tocmai a scăpat ca prin urechile acului. Orice, dar numai să nu-şi descopere frământările, frustrarea de a nu înţelege viaţa sau rănile pricinuite de către eşecurile lamentabile avute în căutarea unor explicaţii, a unei logici care trebuie să existe, dar care se va încăpătâna mereu să stea undeva, ascunsă… Şi culmea, să fie nevoit să facă aceasta în faţa unui copil care aşteaptă de la el ceea ce şi el aşteaptă de foarte multă vreme: răspunsuri…

-Da, îmi place şcoala, recunoscu băiatul. Dar şi acolo nu înţeleg multe lucruri… De pildă, nu înţeleg de ce trebuie să învăţăm să împărţim abia după ce am învăţat toate celelalte operaţii. De ce trebuie să lăsăm împărţirea la urmă?

Bătrânul îi zâmbise iar:

-Dar e şi firesc să fie aşa. Ca să înveţi să împarţi, trebuie mai întâi să ştii să aduni, apoi să înmulţeşti. Doar aşa ajungi să-ţi însuşeşti tabla împărţirii. Are logică…

-Ba nu, ripostă băiatul, ca să poţi să împarţi nu este obligatoriu să aduni ceva sau să înmulţeşti mai întâi. Am să vă explic… Am o prietenă care nu poate merge. Ori de câte ori mă duc la ea, îmi împart picioarele cu ea: oriunde vrea să meargă, acolo o duc. Spuneţi-mi, ce am adunat mai întâi ca să pot face această împărţire? N-am adunat nimic, pur şi simplu aşa m-am născut, cu mâini şi picioare sănătoase… Vedeţi că nu trebuie numaidecât să aduni ceva mai înainte pentru a fi capabil să împarţi?

La auzul acestor cuvinte, bătrânul rămase uluit de-a dreptul. Ce n-a întâlnit în toată cariera sa de profesor, timp în care a fost mentor a mii de suflete, îi era dat să vadă tocmai acum când se aştepta mai puţin. N-avea încotro, trebuia să recunoască, acest copil era mai precoce decât a fost el la aceeaşi vârstă. Câtă dreptate avea puştiul! Aşa este, în matematica vieţii omul nu trebuie să lase împărţirea la urmă. O, dacă am învăţa mai întâi să împărţim, câtă omenie, cât altruism…

„Ajunge, bătrâne”, îşi opri brusc avântul idealist, utopic, „el este încă un copil, dar tu ştii prea bine, să fie ultima împărţirea, dar măcar să fie învăţată! Viaţa însă ţi-a arătat mereu că mulţi nu vor învăţa această operaţie niciodată”…

-Domnule, vă supăraţi dacă vă mai întreb ceva? îndrăzni din nou băiatul, deşi nu primise lămuriri la întrebarea de dinainte.

-Spune! i se replicase scurt, dar hotărât.

-Nu înţeleg… De ce dragostea este una singură, dar sunt atât de multe uri?

-La ce te referi?

-Când vorbim despre dragoste, vorbim totdeauna la singular. Nu există în vocabular cuvântul „dragoşti” sau altceva de felul acesta. În schimb, ura are plural, există cuvântul „uri”…

Bătrânul rămase din nou perplex. Fusese profesor de limbă şi literatură, dar niciodată nu se gândise la astfel de lucruri. Cum să-i răspundă şi de data aceasta?

-Fiule, reuşi în sfârşit să se adune, nu te frământa cu astea. Aici e vorba doar de gramatica unei limbi şi atât…

-Nu este adevărat! ripostă cu vehemenţă puştiul. Dragostea este doar una, nu mai multe!

Aşa era, ştia şi el prea bine, dragostea este doar una. Ah, dragostea! Pe ea nu poţi s-o ţii ascunsă! Ea nu se poate confunda cu altceva, nu se poate falsifica, nu se poate imita! O trăieşti sau nu, din două, una… În schimb, ura, mai bine spus „urile”, cât camuflaj, câte versiuni! De ce aşa? Cât şi-ar dori şi el să afle asta…

-De ce, îşi reluă copilul ideea, avem doar o linişte, dar atât de multe nelinişti? De ce există o singură înţelepciune, dar atât de multe nebunii? De ce nu vorbim despre curajuri, dar vorbim despre laşităţi? De ce spunem „bunătatea” unui om şi nu „bunătăţile” lui, dar în schimb ne dor răutăţile lui? De ce există o singură milă în lume, dar atât de multe cruzimi, barbarii, atrocităţi? De ce cele mai frumoase sentimente pe care le avem în viaţă sunt „singure”, dar tot ce are viaţa mai urât vin asupra noastră în „găşti”? De ce? Oricât mă străduiesc să înţeleg, nu pot…

AlexanderJansson10Sursă foto

Dacă ar fi fost vorba despre sport, s-ar fi putut spune fără nici un dubiu că bătrânul profesor, cel care s-a obişnuit să aibă întotdeauna un răspuns, o explicaţie la orice întrebare sau nelămurire ar fi avut interlocutorii săi, tocmai a fost făcut K.O. Fluier final, şah-mat… De data aceasta chiar nu mai avea nici un as în mânecă

Copilul însă aştepta cu ochii mari, cu sufletul la gură şi liniştea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Ce putea să facă bătrânul? Aşa cum mulţi i-au spus şi lui în copilărie, rostise şi el, în final, una dintre cele mai mari minciuni pe care un copil o aude din gura adulţilor:

-O să înţelegi când o să creşti mare…

Acest răspuns îl dezamăgise crunt pe băiat. Se aştepta la o abordare diferită de la acest străin care, cu foarte puţin timp în urmă, îl impresionase… „O să înţelegi când o să creşti mare…”- de prea multe ori auzise aceste cuvinte. Cei care i-au spus asta au crescut mari, erau adulţi şi din cuvintele lor reieşea că au înţeles. Atunci de ce nu îi descopereau şi lui aceste taine? De ce îl lăsau să trăiască aşa, plin de apăsare?

Se puteau citi pe chipul său tristeţe, amărăciune şi asta îl duru mult pe bătrân. Cunoştea prea bine aceste sentimente şi îi părea rău că le-a provocat şi el altuia. Dar ce altceva putea face?

-O, cât de repede a trecut timpul! constată puştiul dintr-o dată, puţin speriat. Vai, când se făcu atât de târziu? Mama sigur îşi face griji pentru mine…

Bătrânul se miră şi el când văzu că deja se înserase. Aşa se întâmplă, de multe ori când ne luăm cu lucruri importante, pierdem noţiunea timpului. Păcat că nu e valabil şi viceversa, timpul nu ne pierde pe noi niciodată… Insistase să-l conducă pe puşti până acasă, deşi acesta l-a asigurat că locuieşte foarte aproape. Nu îl minţise: o stradă, o cotitură, o altă stradă, o alee şi erau deja la destinaţie…

Băiatul îi mulţumi şi îşi luă rămas bun. Înainte însă să intre în acel bloc vechi, şubred, dar plin de locatari, îi mai întoarse o privire. Brusc i se lumină faţa, rămase puţin pe loc, apoi alergă către străin plin de bucurie:

-Domnule, cât de frumos! Uitaţi! şi arătă către bulevardul plin de lumini ce se zărea atât de frumos în noaptea ce tocmai se lăsase. Ce bine! Ce bine că există doar un singur întuneric, dar atât de multe lumini! Da! Ce bine că există un singur întuneric, dar atât de multe lumini! Ce bine!

Bătrânul privi şi el spre luminile oraşului, apoi spre copil. Bucuria acestuia îl copleşise şi pe el. Văzuse prea bine focul din inima băiatului, dar n-a putut să facă ceva ca să-l stingă. Îl lăsase fără răspunsuri, trist şi apăsat… Dar Dumnezeu a găsit o cale să mângâie El Însuşi acest copil. Îl privea cu atâta drag… Cât entuziasm, câtă recunoştinţă, câtă fericire! Nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată pe cineva atât de fericit…

heikala-watercolor-illustration-11Sursă foto

Nu realiza asta, dar cine l-ar fi văzut pe bătrânul profesor în acele momente, cu siguranţă c-ar fi spus despre el aceleaşi cuvinte…

Acest articol a fost publicat în Creaţii literare, Dialoguri, Meditaţii, Toate postările, Viaţă și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s