Motto: „‘Doamne, i-a răspuns vierul, ‘mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.'” (Luca 13:8-9)
Privesc la mine tulburat
Şi-mi spun: E toamnă iară!
Frunzele mi s-au îngălbenit pe cap,
De vânturi reci sunt clătinat,
Pustiul mă-mpresoară…
Caut să găsesc un rod,
Dar crengile-mi sunt goale…
Mereu flămând şi fără somn,
Trudit-am o viaţă ca un rob…
Cum a fost posibil oare?
Doruri, idealuri s-au dus cu toţii.
Cine coroana o să-mi mai scalde?
Ce ironie a sorţii!
Luat-au ce aveam mai bun, hoţii
Şi-au plecat în ţările calde…
Măcar ceva să fi păstrat,
Cobor să văd ce e-n cămară…
Vai, cu durere am aflat
Că n-am pus o bucată de vară la murat
Să am la iarnă…
Am pus în schimb speranţe la borcan,
Dar s-au acrit şi s-au stricat…
Atâta dulceaţă de întristări mai rar,
Dar şi gem de dezamăgiri, ca la orice gospodar,
Cămara multe-a mai adunat!
Prea multe chiar pentr-o persoană…
Căutând şi căutând prin cămară
Am găsit-o în sfârşit pe cucoană!
E ceva ce atunci când va fi iarnă,
Îmi va aduce aminte de vară:
E o cireaşă amară…
Da, cămara mea e plină,
Dar ce-am adus eu pentru cămara altora?
Îmi cer iertare tuturora,
Copaci sunt doldora
Căutaţi altul sub bolta cerului senină…
N-am rod, dar poate totuşi sunt de ajutor.
Crengile-mi sunt tari, bune,
Tăiaţi cu zor,
Faceţi-vă baston,
Să simt că am şi eu un rost pe lume…
M-am lăsat deci tăiat şi şlefuit
Şi iată: Bastonul!
Bătrâni pe mine s-au sprijinit
Şi fiindc-au îndrăznit,
S-au dus de-a rostogolul…
O, de-ar fi veşnic vară,
Să-mi îndeplinesc rostul fără răgaz,
Căci trăiesc doar să fac umbră,
Ce soartă sumbră!
Psst, uite-L pe Grădinar!
Iată, din nou ‘naintea ta…
N-am venit cu sacul…
Un singur fruct de aş vedea,
Atât de mult m-aş bucura!
Dar nu găsesc niciunul…
Îmi amintesc când te-am sădit,
Erai cât un firicel de aţă…
Te-am tot udat şi îngrijit
În arşiţă şi ger, necontenit,
În tine am investit o viaţă!
Privesc la tine şi văd acum
Atâta sevă şi culoare!
Amăgiţi, mulţi se opresc din drum
Crezând că vor găsi rod duium…
De ce laşi să ţi se răpească fructu-n floare?
Eu te-am sădit ca să rodeşti!
Nu vreau umbră, lemn sau frunză…
Atât de falnic străluceşti!
Oare de ce primeşti
Să fii locul unde toţi corbii se adună?
De-ai şti ce e-n sufletul Meu
Când te privesc plângând…
Durerea o ştiu numai Eu
Când an de an, mereu,
Mă-ntorc înapoi flămând…
Dar tot n-am să te las,
Gunoi o să-ţi mai pun la rădăcină…
Dar de vei rămâne-un laş,
Sterp până-n ultimul ceas,
Îţi spun acum: N-am nici o vină!
N-am nici o vină…
O, de-am înţelege odată mesajul!
Vom rodi la anul sau nu?
Să nu-mi spui că m-a luat valul!
Să ne luăm de pe faţă vălul:
Copacul sunt eu, dar poate eşti şi tu…
Lumea lui Teonymus 