Motto: „Leneşul nu-şi frige vânatul, dar comoara de preţ a unui om este munca”. (Pildele sau Proverbele lui Solomon 12:27)
Primul semn al maturizării în viaţa unui om este conştientizarea responsabilităţilor. Treptat sau din senin, în cazul unor experienţe tragice, se produce un fel de declic şi începem să vedem lucruri care până atunci ne-au scăpat, deşi erau atât de evidente. Aşa am realizat că bucata de pâine de pe masă nu apărea acolo de nicăieri, că papucii, hainele pe care le purtam n-au fost găsite de către părinţii noştri aruncate undeva, la o margine de drum, cu tot cu etichete şi că într-adevăr, or fi unii bani făcuţi din hârtie, dar asta nu înseamnă că cresc în copaci… Bucata aia de pâine şi supa care nu prea ne plăcea am înţeles că însemna muncă, trudă chiar. Acea haină pentru care poate am insistat, pentru că era de firmă, am înţeles mai târziu că a costat de fapt zile întregi petrecute de către un tată pe un şantier în canicula verii sau în alte domenii de activitate în condiţii destul de severe. Pentru că, la urma urmei, ce sunt banii? Doar un termen abstract care ascunde o realitate concretă: munca…
Stone pickers, midday, de George Clausen, sursă
Am înţeles cu adevărat toate aceste lucruri mai ales după ce ne-a venit şi nouă rândul să muncim. Nu ştiu câţi se pot lăuda c-au reuşit să găsească jobul perfect, adică să facă ceea ce le place şi să mai fie şi plătiţi pentru asta şi încă foarte bine. În realitate, tind să cred că majoritatea dintre noi muncim unde muncim pentru că n-am reuşit unde ne-am propus iniţial. Ce să facem? Trebuie să trăim şi noi cumva şi dacă n-a fost să fie într-un birou la patru ace, aşa cum poate ne-am dorit, fie şi în trening în spatele unei tarabe, fie oriunde, numai să fim plătiţi decent. E bine şi aşa până vom reuşi ce ne dorim… Şi uite aşa, chiar dacă nu ne regăsim în acele activităţi, chiar dacă poate nici salariul nu este unul de invidiat, ne împăcăm astfel cu gândul că e doar ceva temporar… Dar dacă trec ani şi realizăm că ne-am înşelat?
E trist când vezi atâţia oameni frustraţi, nemulţumiţi, gata să izbucnească din orice. Te duci cu o problemă ce ţine de competenţa lor şi se poartă cu tine de parcă tu eşti vinovat că ei trebuie să petreacă 8 ore pe zi între patru pereţi, în spatele unui morman de hârtii… Sau, cel mai adesea, e dureros când vin oameni la tine şi te abuzează verbal şi mai-mai că te iau la bătaie, fiindcă nu ştiu ce nedreptate le-a făcut compania la care tu lucrezi… Omule, aşa cum tu munceşti undeva, aşa muncesc şi eu aici ca să am o pâine să pun pe masă. Nu e vina mea că ai păţit aşa ceva… Te rog să înţelegi… Dar mulţi dintre noi credem că doar nouă ne e greu…
Şi dacă am reuşi în sfârşit să obţinem jobul la care am visat s-ar putea să avem mari surprize… Am auzit profesor care spunea la un moment dat că ar prefera mai bine să lucreze undeva într-un depozit decât la şcoală, acolo cel puţin n-ar mai avea parte de atâta stres generat de sistem şi de lehamitea cu care tratează cursurile marea majoritate a elevilor…
Adevărul e că nu-i uşor nicăieri, aşa cum poate avem impresia cei care suntem în afara domeniilor respective. Cel care lucrează fizic şi trebuie să ridice greutăţi zilnic se plânge de dureri de spate, dar tot de dureri de spate se plânge şi cel care este nevoit să stea pe un scaun 8 ore pe zi… Cel care lucrează în aer liber îl invidiază pe cel care, în frigul iernii, lucrează într-o clădire, la căldură, pentru ca în restul anotimpurilor, când vremea este frumoasă, să fie poate la rândul său invidiat că lucrează în aer liber…
Poate unii îmi vor atrage atenţia că nu iau în considerare un aspect foarte important: banii… La urma urmei, nu pentru ei muncim? Ce mai contează domeniul de activitate, fişa postului, dacă salariul este unul foarte mare? Vorba aceea: „Timpul trece, leafa merge”…
E drept, partea materială are rolul ei, dar nu poţi cumpăra cu bani fericirea, împlinirea. Frustrarea din cauza jobului nu este generată doar de un salariu mic sau de mediul de lucru, de multe ori ea este cauzată pur şi simplu de faptul că angajatul are alte idealuri. Visează să facă altceva şi nici nu mai contează dacă realizarea acelui vis ar însemna bani mai puţini decât cei pe care îi are acum. Câţi n-au renunţat la salariile mari pe care le aveau în diverse corporaţii pentru a-şi găsi liniştea făcând ceea ce le plăcea, chiar dacă asta nu le-a adus material decât asigurarea strictului necesar!
Poate şi tu, drag cititor, te regăseşti în ceea ce am scris până acum şi te întrebi ce este de făcut. Şi eu am trecut pe aici, dar am înţeles în final că orice muncă cinstită este o onoare şi-ar trebui să fim mulţumitori. Fireşte, asta nu înseamnă că e greşit să-ţi doreşti mai mult, să faci demersuri în acest sens, greşit e însă să laşi ca acest ţel de a obţine mai mult să-ţi răpească tot cheful de a munci la actualul tău job. Fie că ne-am dorit noi slujba respectivă, fie că am fost forţat de împrejurări, nu contează, n-avem nici un motiv să ne ducem la serviciu ca şi cum ne-am duce la muncă silnică… Dimpotrivă, munca îl înnobilează pe om, aşa spune un proverb şi nu se referă doar la anumite tipuri de munci… Munca, orice fel de muncă cinstită, îl înnobilează pe om!
Am ales acest titlu pentru articol, pentru că mă gândeam că sunt joburi care oferă angajaţilor aşa-zise „sporuri de ruşine”. Sunt cinstite acele munci? Sunt. Atunci de unde „ruşinea”? Nu înţeleg cum pot fi puse împreună cinstea şi ruşinea… Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu spun aici că acei angajaţi n-ar trebui să încaseze aceşti bani în plus, spun doar că n-ar mai trebui folosiţi termeni precum „spor de rusine”, pentru că prin aceste cuvinte se afirmă de fapt că e o ruşine să lucrezi în astfel de domenii, ceea ce nu este adevărat! Imaginaţi-vă numai dacă nimeni n-ar accepta aceste joburi, cum ar arăta un oraş, câte efecte ar avea asta asupra sănătăţii noastre? Dar datorită faptului că nişte oameni vor să pună şi ei o pâine pe masă, respirăm un aer curat… Da, trebuie să încaseze sporuri, pentru că se expun la tot felul de riscuri biologice, dar aceste sporuri nu sunt „de ruşine”, sunt „de onoare”, pentru că până şi această muncă îl înnobilează pe om…
Drag cititor, dacă eşti sănătos şi poţi munci, mulţumeşte-i lui Dumnezeu! Că munceşti într-un birou, că munceşti pe câmp, oriunde ai munci, e o binecuvântare să te bucuri de rodul muncii tale…
Lumea lui Teonymus 
Se pliază perfect pe ceea ce simt şi gândesc şi eu. Cu toate astea, tare bine mi-a făcut reamintirea asta! Mulţumesc!
A trebuit să-mi reamintesc și eu de multe ori asta. Bine ar fi să nu mai uităm și să păstrăm totdeauna o etică a muncii sănătoasă.
Zi frumoasă!