Povestea vieţii mele

Într-o miercuri de sfârşit de iarnă, într-o familie modestă, de la ţară, a venit pe lume un băieţel. Era al nouălea membru al acelei familii şi, cu toate acestea, părinţii i-au pus un nume care înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Aşa au fost pentru ei nu doar acest copil, ci şi ceilalţi opt de până atunci şi la fel au fost şi cei doi care s-au născut mai târziu: nişte daruri, binecuvântări de la Dumnezeu…

Cel de-al nouălea lor „dar” a văzut, deci, lumina zilei şi a început să crească precum un copil normal. Dar mama, care a devenit deja expertă în creşterea copiilor, a observat la un moment dat că ceva nu este în regulă. Ceva îl deranja pe micuţ şi fiindcă era cu totul depăşită de situaţie l-a adus la spital. Acolo, a fost consultat, i-au fost făcute toate analizele necesare, iar diagnosticul medicilor a căzut ca un trăsnet peste părinţi: copilul lor avea cancer… Moartea îi dădea târcoale… Dumnezeu îşi cerea „darul” înapoi, deşi trecuseră doar doi ani de când l-a dat…

Cuvintele nu pot descrie durerea care i-a cuprins pe aceşti părinţi… Au început să plângă, să se roage de medici să facă ceva… Au început să facă rugăciuni către Dumnezeu… Ar fi fost în stare să dea ani de la ei, numai ca el să mai trăiască. Parcă nici nu mai conta că acasă mai aveau încă opt copii… De la medici n-au obţinut mare lucru, dar pe Dumnezeu au reuşit să-L înduplece…

Toate acestea se petreceau prin 1990, într-o societate abia ieşită de sub comunism. Acel spital, deşi era spital judeţean, n-avea toate dotările necesare. Aşa că unele analize au fost trimise în altă parte, spre a fi interpretate. Pe baza acestor interpretări, s-a ajuns la concluzia că tumoarea respectivă nu este malignă, ci benignă. Deci, copilul n-avea cancer. Era nevoie de o operaţie ca viaţa să nu-i mai fie în pericol, iar această operaţie s-a încheiat cu succes…

Cuvintele nu pot descrie nici fericirea care i-a cuprins pe aceşti părinţi la aflarea veştii că pruncul lor nu mai este în pericol. Mai ieri avea cancer, iar acum primesc asigurări că va fi sănătos… Era ca şi cum ar fi fost mort şi a înviat… Parcă totul era un vis prea frumos ca să devină realitate…

După ce a fost operat, cum era de aşteptat, mama a trebuit să mai stea cu el în spital. Până a avut loc externarea, fiul ei chiar şi-a făcut prieteni în acel loc, probabil primii săi prieteni. Nici nu era greu să-şi facă prieteni, de vreme ce toată ziua era numai un zâmbet şi-i distra pe cei din salon, copii mai mari decât el, chiar şi pe adulţi, cu cântece, primind drept răsplată bucăţele de ciocolată… Trebuie să fi fost o mare figură, 🙂 că până şi asistentele se mirau cum de poate să cânte şi să râdă, având în vedere că trecuse atât de puţin de la operaţie şi n-a fost deloc o operaţie simplă…

Anii au trecut unul după altul, iar copilul despre care v-am vorbit a crescut sănătos, a ajuns adult, iar astăzi, în 2015, vă scrie aceste rânduri. Poate vă veţi întreba cum de îmi pot aminti toate aceste lucruri. Adevărul este că nu-mi amintesc nimic… Nici n-aş avea cum, fiindcă, de regulă, abia după primii trei ani de viaţă creierul începe să stocheze amintiri. Deci, tot ce am scris mi-au povestit părinţii mult mai târziu, iar eu n-am cum să nu le dau crezare. Nu pot ignora acea cicatrice din trupul meu…

Să ştii că puteai să fii mort, dar iată că eşti viu… Nu ştiu dacă aţi încercat acest sentiment, dar este un sentiment foarte ciudat. Nu poţi să nu te întrebi măcar o dată: de ce eu? de ce mi s-a mai dat o şansă? Nu cred în coincidenţe, nimic nu este la voia întâmplării! Atunci, de ce mi s-a dat să mai trăiesc??

Când am fost internat, probabil eram cel mai grav caz din acel salon. Cu toate acestea, eu sunt viu acum, în vreme ce unii s-au stins de mult. Mă refer mai ales la un băiat cu numele Răzvan, despre care mama mi-a spus că s-a ataşat foarte mult de mine până să fiu externat. Îi plăcea să se joace cu mine, să-mi vorbească, să mă facă să râd… Ştiţi ce i s-a întâmplat? A murit puţin mai târziu din cauza unui accident de maşină… Cu câţiva ani în urmă, aveam să aflu că mama lui a vărsat lacrimi amare după ce aflase că eu trăiesc şi sunt student la o facultate. Biata femeie plângea fiindcă fiul ei n-a primit şansele pe care le-am primit eu…

Deci, mă întreb iar: eu de ce trăiesc? Trebuie să fie un motiv anume pentru care mai respir, că altfel eram mort de mult! Poate mai trăiesc pentru a face ceea ce am făcut chiar atunci, în acel salon, şi anume să fiu o alinare pentru cei în suferinţă, să-i fac să uite de dureri măcar pentru câteva clipe, să-i fac să uite de lacrimi şi să râdă… Poate un altul este motivul sau este şi acesta, dar nu este singurul… Încă nu ştiu sigur, dar îmi place să cred că am realizat sau voi realiza în această viaţă măcar câteva din obiectivele pentru care mi s-a dat să mai trăiesc! Cu nici un chip nu vreau să fiu „o fantomă vie”! Nu vreau să-mi mai fi dat zile doar ca să le irosesc, să mai trăiesc, dar s-o fac degeaba…

Nu întâmplător mi-am ales ca moto pentru acest blog cuvintele pe care le puteţi citi în colţul din dreapta-sus! Cred cu tărie că dacă încă n-am murit, există un scop anume pentru care trăim! Datoria noastră este să găsim „sensul” vieţii noastre! Să-l găsim şi să ne punem pe treabă, că nu ştim cât mai avem de trăit!

Folosesc persoana I plural, pentru că aici te includ şi pe tine, drag cititor, oricine ai fi tu. Poate că n-ai avut experienţe ca a mea… Aş vrea, însă, să-ţi spun că dacă nu ştii c-ai fost aproape de moarte, asta nu înseamnă că chiar n-ai fost! Cine ştie de câte ori ţi-a dat târcoale moartea, dar a fost suficient un minut de întârziere sau un minut mai devreme, a fost suficientă chiar o fracţiune de secundă şi iată-te viu citind aceste cuvinte… Cineva ţi-a mai dat o şansă! Şansă pentru ce? Caută şi vei afla! Află şi du la îndeplinire!