Povestea vieţii mele

Într-o miercuri de sfârşit de iarnă, într-o familie modestă, de la ţară, a venit pe lume un băieţel. Era al nouălea membru al acelei familii şi, cu toate acestea, părinţii i-au pus un nume care înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Aşa au fost pentru ei nu doar acest copil, ci şi ceilalţi opt de până atunci şi la fel au fost şi cei doi care s-au născut mai târziu: nişte daruri, binecuvântări de la Dumnezeu…

Cel de-al nouălea lor „dar” a văzut, deci, lumina zilei şi a început să crească precum un copil normal. Dar mama, care a devenit deja expertă în creşterea copiilor, a observat la un moment dat că ceva nu este în regulă. Ceva îl deranja pe micuţ şi fiindcă era cu totul depăşită de situaţie l-a adus la spital. Acolo, a fost consultat, i-au fost făcute toate analizele necesare, iar diagnosticul medicilor a căzut ca un trăsnet peste părinţi: copilul lor avea cancer… Moartea îi dădea târcoale… Dumnezeu îşi cerea „darul” înapoi, deşi trecuseră doar doi ani de când l-a dat…

Cuvintele nu pot descrie durerea care i-a cuprins pe aceşti părinţi… Au început să plângă, să se roage de medici să facă ceva… Au început să facă rugăciuni către Dumnezeu… Ar fi fost în stare să dea ani de la ei, numai ca el să mai trăiască. Parcă nici nu mai conta că acasă mai aveau încă opt copii… De la medici n-au obţinut mare lucru, dar pe Dumnezeu au reuşit să-L înduplece…

Toate acestea se petreceau prin 1990, într-o societate abia ieşită de sub comunism. Acel spital, deşi era spital judeţean, n-avea toate dotările necesare. Aşa că unele analize au fost trimise în altă parte, spre a fi interpretate. Pe baza acestor interpretări, s-a ajuns la concluzia că tumoarea respectivă nu este malignă, ci benignă. Deci, copilul n-avea cancer. Era nevoie de o operaţie ca viaţa să nu-i mai fie în pericol, iar această operaţie s-a încheiat cu succes…

Cuvintele nu pot descrie nici fericirea care i-a cuprins pe aceşti părinţi la aflarea veştii că pruncul lor nu mai este în pericol. Mai ieri avea cancer, iar acum primesc asigurări că va fi sănătos… Era ca şi cum ar fi fost mort şi a înviat… Parcă totul era un vis prea frumos ca să devină realitate…

După ce a fost operat, cum era de aşteptat, mama a trebuit să mai stea cu el în spital. Până a avut loc externarea, fiul ei chiar şi-a făcut prieteni în acel loc, probabil primii săi prieteni. Nici nu era greu să-şi facă prieteni, de vreme ce toată ziua era numai un zâmbet şi-i distra pe cei din salon, copii mai mari decât el, chiar şi pe adulţi, cu cântece, primind drept răsplată bucăţele de ciocolată… Trebuie să fi fost o mare figură, 🙂 că până şi asistentele se mirau cum de poate să cânte şi să râdă, având în vedere că trecuse atât de puţin de la operaţie şi n-a fost deloc o operaţie simplă…

Anii au trecut unul după altul, iar copilul despre care v-am vorbit a crescut sănătos, a ajuns adult, iar astăzi, în 2015, vă scrie aceste rânduri. Poate vă veţi întreba cum de îmi pot aminti toate aceste lucruri. Adevărul este că nu-mi amintesc nimic… Nici n-aş avea cum, fiindcă, de regulă, abia după primii trei ani de viaţă creierul începe să stocheze amintiri. Deci, tot ce am scris mi-au povestit părinţii mult mai târziu, iar eu n-am cum să nu le dau crezare. Nu pot ignora acea cicatrice din trupul meu…

Să ştii că puteai să fii mort, dar iată că eşti viu… Nu ştiu dacă aţi încercat acest sentiment, dar este un sentiment foarte ciudat. Nu poţi să nu te întrebi măcar o dată: de ce eu? de ce mi s-a mai dat o şansă? Nu cred în coincidenţe, nimic nu este la voia întâmplării! Atunci, de ce mi s-a dat să mai trăiesc??

Când am fost internat, probabil eram cel mai grav caz din acel salon. Cu toate acestea, eu sunt viu acum, în vreme ce unii s-au stins de mult. Mă refer mai ales la un băiat cu numele Răzvan, despre care mama mi-a spus că s-a ataşat foarte mult de mine până să fiu externat. Îi plăcea să se joace cu mine, să-mi vorbească, să mă facă să râd… Ştiţi ce i s-a întâmplat? A murit puţin mai târziu din cauza unui accident de maşină… Cu câţiva ani în urmă, aveam să aflu că mama lui a vărsat lacrimi amare după ce aflase că eu trăiesc şi sunt student la o facultate. Biata femeie plângea fiindcă fiul ei n-a primit şansele pe care le-am primit eu…

Deci, mă întreb iar: eu de ce trăiesc? Trebuie să fie un motiv anume pentru care mai respir, că altfel eram mort de mult! Poate mai trăiesc pentru a face ceea ce am făcut chiar atunci, în acel salon, şi anume să fiu o alinare pentru cei în suferinţă, să-i fac să uite de dureri măcar pentru câteva clipe, să-i fac să uite de lacrimi şi să râdă… Poate un altul este motivul sau este şi acesta, dar nu este singurul… Încă nu ştiu sigur, dar îmi place să cred că am realizat sau voi realiza în această viaţă măcar câteva din obiectivele pentru care mi s-a dat să mai trăiesc! Cu nici un chip nu vreau să fiu „o fantomă vie”! Nu vreau să-mi mai fi dat zile doar ca să le irosesc, să mai trăiesc, dar s-o fac degeaba…

Nu întâmplător mi-am ales ca moto pentru acest blog cuvintele pe care le puteţi citi în colţul din dreapta-sus! Cred cu tărie că dacă încă n-am murit, există un scop anume pentru care trăim! Datoria noastră este să găsim „sensul” vieţii noastre! Să-l găsim şi să ne punem pe treabă, că nu ştim cât mai avem de trăit!

Folosesc persoana I plural, pentru că aici te includ şi pe tine, drag cititor, oricine ai fi tu. Poate că n-ai avut experienţe ca a mea… Aş vrea, însă, să-ţi spun că dacă nu ştii c-ai fost aproape de moarte, asta nu înseamnă că chiar n-ai fost! Cine ştie de câte ori ţi-a dat târcoale moartea, dar a fost suficient un minut de întârziere sau un minut mai devreme, a fost suficientă chiar o fracţiune de secundă şi iată-te viu citind aceste cuvinte… Cineva ţi-a mai dat o şansă! Şansă pentru ce? Caută şi vei afla! Află şi du la îndeplinire!

10 răspunsuri la Povestea vieţii mele

  1. bogdan hazaparu zice:

    Cum te cheama?

    • Teonymus zice:

      Am ţinut încă de la începutul acestui blog să rămân anonim. Totuşi, în această postare, se pare că mi-am divulgat prenumele. Având în vedere că „Teonymus” este o contopire între diminutivul prenumele meu şi cuvântul „anonymus” şi că am menţionat în text că numele pe care mi l-au pus părinţii înseamnă „darul lui Dumnezeu”, aveţi toate piesele „puzzle-ului” în ceea ce priveşte prenumele.
      Cât despre nume, nu adaug mai mult decât acel G. menţionat undeva pe partea din dreapta a paginii principale…

  2. Florin zice:

    Draga Teo
    am ajuns pe pagina ta (am vrut sa spun din intamplare, insa… 🙂 ) ieri seara si am ramas aproape 2 ore citindu-ti anumite articole sau comentarii.
    Am ramas foarte profund impresionat tinand cont si de varsta „frageda” pe care o ai (ah, iarta-ma ca te tutuiesc. Nu e din cauza varstei ci asa am simtit. Sper sa nu te superi).
    Te felicit pentru modul in care rationezi si argumentezi, pentru rabdare, claritate in idei si opinii si pentru felul ingrijit si corect de exprimare.
    Am sa te vizitez foarte des .. 🙂
    ,
    Respect.

    • Teonymus zice:

      Bine aţi venit! Cât despre tot ce aţi scris frumos despre mine nu pot sa spun decât că toată slava este a Domnului!
      Nu mă deranjează cu nimic că mă tutuiţi. Las libertate cititorului să se exprime cum simte mai bine, cu condiţia desigur să nu foloseasca injurii sau cuvinte urâte. Nu cred că va fi cazul la dvs., dar pentru cei care mai dau un ochi pe aici, e bine de ştiut.
      În altă ordine de idei, nu cred că vârsta îmi mai este atât de „fragedă”. După cum am lăsat de înţeles şi în postare, sunt şi eu de acum dintre „treizecişti”. Chiar anul acesta, 2018, prin harul Domnului, am atins această frumoasă vârstă. E drept însă că blogul e destul de vechi, deschis încă din 2010 şi pe care am scris cel mai mult între 2013-2015. Zic acestea pentru impresia pe care poate o lasă în ceea ce priveşte vârsta autorului. Cu alte cuvinte, Teonymus de acum nu mai are anii pe care-i avea într-o bună zi când şi-a luat inima în dinţi şi s-a apucat să-şi deschidă blog. Între timp, a mai îmbătrânit şi el, hai să o zic mai frumos: a mai crescut şi încă mai creşte. 🙂

  3. Bogdan zice:

    Buna Teodor (darul lui Dumnezeu). Sunt Bogdan (Darul lui Dumnezeu) si am descoperit recent blogul tau. Imi place enorm. Ai o cultura solida, o logica impecabila, o rabdare si un calm in argumente, explicatii si in clinciurile avute cu unii sau altii, incat ma mir cum de ”nu ai luat-o razna cu toti ”trolli” cum le zici tu, celor ce parca s-au nascut hateri si/sau au samanta de scandal in ei.” Mi-am placut descrierea ”povestii vietii tale” si consider ca nimic nu este intamplator in viata. Am scris si eu ceva de genul asta, o poezie (Dumnezeu mi-a dat ”talantul” a se intelege darul acesta, al scrisului) si daca-mi permiti, as dori sa-o scriu aici. Multumesc anticipat si sper sa avem ocazia sa ne ”duelam” in dialoguri si idei constructive si folositoare.
    Poezia se numeste: ”Mai mare decât inima”

    apgar unu. va muri! strigă doctorul
    moare! strigă anestezista
    nu moare! tună îngerul păzitor.
    nu vedeți cât de repede a dorit să guste din viață
    cu două luni mai devreme,
    prematur și prea matur
    un asemenea pui de om nu moare ușor
    e destinat să atingă universul
    să exploreze lumi neinventate
    să aducă daruri de sus…

    nu, n-am plâns la naștere.
    n-am schitat aproape nici un gest
    ochi n-aveam, doar un simt olfactiv special
    miroseam eterul, halatele, laptele din sânul mamei
    și mișcam nările orientându-mă spre ea.
    se făceau pariuri pe seama mea
    nu rezistă mai mult de o saptămână
    nici un prunc cu acest scor nu supraviețuiește
    degeaba-l mai resuscitați, degeaba! ziceau toți

    ba va trăi, a tunat iar îngerul pazitor
    ce vă uitați la el că-i mic cât o lingură,
    sufletu-i mai mare decât inima
    inima mai mare decât moartea…

    am vrut să mă nasc în decembrie
    pentru că simțeam din pântecele mamei mirosul bradului
    pentru că iarna orice suflare devine mai pură decât aerul omătului
    pentru că-i prindeam de barbă și pe mos niculae și pe mos crăciun,
    și mă jucam cu darurile lor.

    culcat pe spate încă mai privesc universul
    îmi pun dorințe cînd văd o stea căzând
    și spionez cu gândul cerurile toate.

    • Teonymus zice:

      Bine aţi venit, Bogdan! Mulţumesc pentru aprecieri, dar trebuie sa recunosc că am mult de lucrat la toate capitolele, mai ales la răbdare aici pe blog şi nu numai… Doamne, ajută!
      În ultima vreme, din diverse motive, nu am m-ai fost activ aici cu postări, dar nu am încetat şi nici nu o voi face să fiu prezent în secţiunea de comentarii pentru oricine îmi păşeşte „pragul”. Chiar dacă răspund mai greu decât altădată şi, de regulă, doar o dată pe zi, după ce verific dacă sunt comentarii, răspund…
      Felicitări pentru această autobiografie mai aparte. Frumoase rânduri… Dumnezeu să ne ajute pe amândoi să fim cu adevărat aşa cum ne-a fost dat numele! Cu alte cuvinte, nu doar să ne meargă numele că suntem „darul lui Dumnezeu”, ci să şi fim!

  4. Bogdan zice:

    din greseala, am apasat i in loc de o. Si in loc de Bogdan , a iesit Bigdan. 🙂 Se poate face corectura necesara pe pagina ta sau o poti face tu? Multumesc anticipat!

    • Teonymus zice:

      S-a făcut. Revenind la ultimele rânduri din comentariul anterior, ca administrator al acestui blog, aici corectura o pot face eu, dar să ştiţi că în viaţă ori de câte ori Bogdan devine Bigdan sau altceva, corectura o puteţi face doar dvs. 🙂 Acest lucru este valabil pentru fiecare dintre noi… Vă doresc o zi binecuvântată!

  5. Bogdan zice:

    Multumesc de raspuns, si iarta-mi, te rog, micile greseli de typo din primul mesaj. Sper ca ”darurile si harurile” date de Dumnezeu, sa sporeasca in noi si prin noi si talantul nostru, sa devina lumea un pic mai buna si mai altruista. Stiu, sunt un mare si incurabil visator, ( deci un fel de BigDan) 🙂 care inca mai crede in puterea artei de a schimba lumea si mentalitati. Cred fara visatori si artisti, in diversele domenii (poezie, muzica, pictura, sculptura etc) lumea asta ar fi mult mai abrutizata.

    • Teonymus zice:

      Staţi liniştit… După cum am spus-o şi în alte rânduri, acesta nu este blogul Academiei Române. 🙂 Pentru mine îmi este de ajuns ca interlocutorul să se facă înţeles, restul sunt detalii care au într-adevăr importanţă, dar în alte medii.
      Personal, oricât aş fi de optimist, nu ştiu dacă ar deveni lumea mai bună datorită talanţilor unora dintre noi. Veacuri trecut-au şi veacuri trec şi poate că uneori credem că suntem mai buni ca cei de altădată, despre care învăţăm la istorie. Credem că lumea s-a dezvoltat, s-a „emancipat”. Atâţia gânditori, artişti, oameni care şi-au folosit talanţii au contribuit la conturarea lumii în care trăim acum şi totuşi sunt momente în care realitatea ne dă o palmă care ne trezeşte şi concluzionăm şi noi ca Eclesiastul: „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1:9), pentru ca apoi să izbucnim şi noi cu durere: „O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” (vezi acelaşi capitol, dar şi întreaga carte dacă nu aţi studiat-o încă, merită!). „Toate-s vechi şi nouă toate”, cum ar spune şi poetul nostru naţional, inspirat şi el din acest motiv poetic „vanitas vanitatum et omnia vanitas”.
      Deci, am ajuns la concluzia că lumea tot n-ar deveni mai bună datorită contribuţiei noastre, dar se merită… Se merită să ne aducem contribuţia… Poate ea va părea la un moment dat doar un şir de zerouri nesfârşite, dar va veni vremea când în faţa acelor zerouri vom vedea şi acel unu care le va da valoare, asta dacă vom folosi aceşti talanţi spre slava Celui care ni i-a dăruit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s