Promisiuni

Privesc în jurul meu şi constat cu tristeţe că mulţi nu mai ştiu ce înseamnă verbul „a promite”. Nici nu mă mir, dat fiind faptul că până şi cuvântul „jur”, un cuvânt atât de puternic, a ajuns în gura unora un fel de tic verbal… Dacă aşa stau lucrurile, să ne aşteptăm ca pe viitor strănepoţii noştri să deschidă DEX-ul şi să afle că „a promite” înseamnă „a minţi frumos”, „a aburi”, „a spune ceva doar de dragul de a vorbi”? Că doar „uzul stabileşte norma”, nu-i aşa?

Cuvinte din locul tăcerii

Există multe destinații în lume în care am dori să ajungem. Sunt acele locuri de vis, acele colțuri de rai pe care le vedem adesea doar în fotografii… Pur și simplu n-ai cum să nu-ți dorești să citești de la fața locului asemenea poezii vii! Și totuși, dintre toate tablourile din cadrul imensei galerii a Pământului există unul căruia, oricât de interesant ar părea, cei mai mulți dintre noi i-am spune scurt: „Not today!”. Și aceasta doar fiindcă titlul acestui tablou este „Cimitirul”…

Sursă imagine

„Cimitir”- brrr, ce cuvânt! Nu facem parte din vreo sectă, suntem „cu toate mințile acasă”, ce să căutăm noi acolo în plimbare? Aşa e cimitirul: nu ne ducem acolo că vrem, ci fiindcă ne obligă să-l vizităm… Plecăm spre el mai mulţi şi ne întoarcem de fiecare dată cu cel puţin unul în minus. Sau plecăm spre el pentru că ne e dor de cei pe care i-am condus cândva acolo şi numai noi ştim cum ne întoarcem înapoi…

Siguranţă sau incertitudini?

Una dintre cele mai mari nevoi ale omului este nevoia de siguranţă. Da, ne place să avem unele certitudini, să ştim că şi mâine vom avea ce pune pe masă, şi mâine vom avea un acoperiş sub care să ne odihnim şi vom putea să ne bucurăm alături de cei dragi la fel cum am făcut-o până astăzi. Hrănind astfel de sentimente, ne spunem adesea celebrele cuvinte: „E şi mâine o zi…”. Dar oare chiar aşa să fie? De unde ştie el, omul muritor, că şi mâine e o zi pentru el? Şi ce dacă a muncit o viaţă întreagă, cine-i garantează că nu va sfârşi în mizerie? De unde este aşa de sigur că toate-i vor merge mereu ca pe roate? De unde toată această siguranţă?

Sursă imagine

Toamna

Mă gândesc de multe ori, mai ales în preajma Crăciunului, la iernile copilăriei mele… Luni întregi când ieşeam din casă nu vedeam altceva decât zăpadă. Peste tot fulgi de nea, copii şi sănii, râsete şi acea stare de bine pe care facerea unui aşa-zis „om de zăpadă” i-o poate aduce unui copil. Acum, în schimb, iarna în adevăratul sens al cuvântului s-a redus la doar 2-3 săptămâni, uneori nici măcar atât. Şi fiindcă iarna nu-şi face treaba, parcă nici primăvara, chiar şi vara câteodată, nu mai sunt ceea ce au fost. Pur şi simplu am ajuns vremuri în care nu te mai poţi baza prea mult pe calendar… Şi totuşi, mai există încă un anotimp care se încăpăţânează să rămână mereu şi mereu la fel ca în anii copilăriei mele…

Căutându-L pe Dumnezeu

Una dintre marile tragedii care ni se pot întâmpla este să nu mai ştim cine suntem. Imaginaţi-vă numai să trăiţi o viaţă şi să nu mai ştiţi cum vă numiţi, nici naţiunea din care proveniţi, nici cine vă sunt părinţii, soţul sau soţia cu care v-aţi căsătorit, copiii pe care îi aveţi… Să mergeţi şi să nu ştiţi unde vă duceţi şi nici de unde aţi venit. Pur şi simplu să nu mai ştiţi nimic… Ce tragedie! Şi totuşi, se poate şi mai tragic decât atât: să nu ştim nici măcar cât ştia Socrate altădată, adică „să nu ştim că nu ştim nimic”.

Da, mulţi nici măcar atât nu ştim! Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns, mulţi ne mai comportăm de parcă am şti totul. Or, cu o astfel de atitudine cu siguranţă că nu vom afla niciodată nimic. De ce? Simplu: ca să înveţi, trebuie să recunoşti mai întâi că nu ştii. Că dacă ai şti deja, ce rost ar mai avea învăţarea? Ar fi absurd, nu-i aşa?

Atleţi în cursa vieţii

În viaţă, cu toţii ne asemănăm cu nişte atleţi, numai că participăm la un fel de cursă mai aparte. Aici nu se fac antrenamente înainte, nu luăm startul toţi odată şi nici nu suntem grupaţi pe sexe sau în funcţie de vârstă. În această competiţie aleargă deopotrivă bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, sănătoşi şi bolnavi… Da, n-are a face nici măcar faptul că atletul are un handicap. Şi fără picioare de-ar fi, el trebuie să alerge…

Apoi, spre deosebire de alte curse, în cea a vieţii linia de sosire nu este aceeaşi pentru toţi. Cu alte cuvinte, unora le este dat să alerge doar câteva sute de metri, în vreme ce alţii vor alerga maratoane de sute de kilometri. Nici unul dintre ei nu ştie însă cât va alerga atunci când îşi începe cursa…

Elogiu dragostei divine

Dragostea…

Dragostea este cel mai frumos cadou pe care l-a primit la naşterea sa omul…

Dragostea este singurul suvenir pe care omul l-a luat din Eden…

Ea este harta care ne arată drumul spre Paradis…

Este cea care l-a urmat pe om după căderea din Paradis pentru ca să-l aducă acolo  înapoi…