Bucurie în necazuri

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. (Romani 8:28)

Poate că după ani de zile în care ai trăit fără Dumnezeu în lume, ochii ţi s-au deschis în sfârşit şi ai devenit şi tu copil al Tatălui Ceresc… Să nu mai fii orfan de Dumnezeu, Cineva, acolo sus, să-ţi arate zilnic că te iubeşte, că ia aminte la rugăciunile tale şi Îi pasă de tine, ce minune! Să ştii toate acestea şi să te aştepţi ca de acum încolo viaţa ta să fie doar un cântec, să-ţi meargă totul ca pe roate, să uiţi ce sunt necazurile, lipsurile, suferinţa, boala, să te aştepţi să tot trăieşti aşa până ce vei fi strămutat din raiul pe care l-ai avut aici, pe pământ, în celălalt, cel veşnic… Şi când colo, parcă abia acum cunoşti şi tu ceea ce avea să constate Moise cu vreo 3200 de ani în urmă, şi anume că: „Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani, şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm”. (Psalmul 90:10)

Avem timp…

„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4b)

Una dintre marile amăgiri cu care mulţi preferăm să ne lăsăm înşelaţi este că avem timp. Da, suntem atât de siguri de asta încât nici nu mai folosim timpul viitor: nu vom avea timp, ci avem deja acel timp… Avem timp să ne bucurăm şi de familie, după ce vom câştiga destui bani departe de casă, printre străini. Avem timp şi pentru copii. Şi ce dacă îi vedem doar când dorm, dimineaţa şi seara, când plecăm şi ne întoarcem de la serviciu? Asta e situaţia acum, dar în viitor vom avea atât de mult timp să îl petrecem împreună! Avem timp ca, în viitor, cândva, să călătorim, să ne implicăm în activităţi umanitare, să facem ceea ce am visat de mici să facem…

Mântuirea ca auz sau văz spiritual

„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Faptele Apostolilor 17:26-27)

Sper că v-a plăcut şi vouă măcar atât de mult cât mi-a plăcut mie filmuleţul ataşat mai sus. Priveam şi eram mişcat de câtă frumuseţe, câtă emoţie, câtă sensibilitate am găsit acolo! Am mai vizionat o dată şi încă o dată şi parcă nu mă mai săturam să tot ascult şi să privesc… Deodată însă mi-a venit un gând, ce-ar fi să încerc să privesc acest filmuleţ fără sunet? Am dat deci pe „mute”, apoi am apăsat pe „replay”. Rezultatul? Secundele treceau una după alta şi odată cu ele parcă îmi treceau şi mie entuziasmul şi bucuria pricinuite la început. După ce s-a terminat, resemnat, mi-am pus următoarea întrebare: Oare cât a reuşit de fapt interpretul să surprindă, prin acest limbaj al semnelor, frumuseţea piesei muzicale? Cât de mult a reuşit asta nu pentru noi, majoritatea, ci pentru acea minoritate pentru care butonul „mute/unmute” nu are sens…

Hallelu Yah!

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmul 117)

Atât de minunat este Cuvântul lui Dumnezeu încât până şi cel mai scurt capitol din Biblie, pe care l-am luat ca motto pentru această postare, este plin de sevă şi de adevăr! Psalmul 117 este cu adevărat profetic! Gândiţi-vă doar că atunci când a fost scris se putea spune, dintr-un anumit punct de vedere, că da, Dumnezeu era doar Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. El S-a revelat doar poporului evreu, doar cu acest popor avea legământ, doar acest popor Îi slujea. În afara graniţelor acestui popor, cu excepţia unor mici licăriri ici-colo, mă refer la evreii împrăştiaţi în împrejurimi sau la puţinii prozeliţi dintre neamuri, peste tot zăcea un întuneric beznă. Şi totuşi, parcă făcând un salt în timp şi privind până în vremurile în care trăim noi şi chiar dincolo de ele, vine psalmistul şi scrie aceste rânduri extraordinare…

Îţi mulţumesc, Parinte

„Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău. Nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Psalmul 56:8).

Aş vrea atât de mult să pot
să-Ţi mulţumesc, Părinte!
Din suflet vreau şi mă silesc,
deschid gura să vorbesc,
dar în toata lumea asta eu
nu găsesc cuvinte…

Ma doare atât de mult că tac…
Fiori pătrund în mine…
Deodată însă iată,
ochii care văd câte-ai făcut,
cât ai lucrat şi-ai susţinut,
ajută gura mută…

Aş vrea, Isus

Aş vrea, Isus, de mâine
Să mă sfinţesc mai mult,
De vocea-Ţi să ascult
Orice-ai avea a-mi spune…

Aş vrea, Isus, de mâine
Să strâng al Tău Cuvânt,
Să mă aplec adânc
Să aflu despre Tine…

Aş vrea, Isus, de mâine
Să nu Te mai ascund,
Să scriu mereu, să spun
Despre a Ta iubire…

Promisiuni

Privesc în jurul meu şi constat cu tristeţe că mulţi nu mai ştiu ce înseamnă verbul „a promite”. Nici nu mă mir, dat fiind faptul că până şi cuvântul „jur”, un cuvânt atât de puternic, a ajuns în gura unora un fel de tic verbal… Dacă aşa stau lucrurile, să ne aşteptăm ca pe viitor strănepoţii noştri să deschidă DEX-ul şi să afle că „a promite” înseamnă „a minţi frumos”, „a aburi”, „a spune ceva doar de dragul de a vorbi”? Că doar „uzul stabileşte norma”, nu-i aşa?

Cuvinte din locul tăcerii

Există multe destinații în lume în care am dori să ajungem. Sunt acele locuri de vis, acele colțuri de rai pe care le vedem adesea doar în fotografii… Pur și simplu n-ai cum să nu-ți dorești să citești de la fața locului asemenea poezii vii! Și totuși, dintre toate tablourile din cadrul imensei galerii a Pământului există unul căruia, oricât de interesant ar părea, cei mai mulți dintre noi i-am spune scurt: „Not today!”. Și aceasta doar fiindcă titlul acestui tablou este „Cimitirul”…

Sursă imagine

„Cimitir”- brrr, ce cuvânt! Nu facem parte din vreo sectă, suntem „cu toate mințile acasă”, ce să căutăm noi acolo în plimbare? Aşa e cimitirul: nu ne ducem acolo că vrem, ci fiindcă ne obligă să-l vizităm… Plecăm spre el mai mulţi şi ne întoarcem de fiecare dată cu cel puţin unul în minus. Sau plecăm spre el pentru că ne e dor de cei pe care i-am condus cândva acolo şi numai noi ştim cum ne întoarcem înapoi…

Siguranţă sau incertitudini?

Una dintre cele mai mari nevoi ale omului este nevoia de siguranţă. Da, ne place să avem unele certitudini, să ştim că şi mâine vom avea ce pune pe masă, şi mâine vom avea un acoperiş sub care să ne odihnim şi vom putea să ne bucurăm alături de cei dragi la fel cum am făcut-o până astăzi. Hrănind astfel de sentimente, ne spunem adesea celebrele cuvinte: „E şi mâine o zi…”. Dar oare chiar aşa să fie? De unde ştie el, omul muritor, că şi mâine e o zi pentru el? Şi ce dacă a muncit o viaţă întreagă, cine-i garantează că nu va sfârşi în mizerie? De unde este aşa de sigur că toate-i vor merge mereu ca pe roate? De unde toată această siguranţă?

Sursă imagine

Toamna

Mă gândesc de multe ori, mai ales în preajma Crăciunului, la iernile copilăriei mele… Luni întregi când ieşeam din casă nu vedeam altceva decât zăpadă. Peste tot fulgi de nea, copii şi sănii, râsete şi acea stare de bine pe care facerea unui aşa-zis „om de zăpadă” i-o poate aduce unui copil. Acum, în schimb, iarna în adevăratul sens al cuvântului s-a redus la doar 2-3 săptămâni, uneori nici măcar atât. Şi fiindcă iarna nu-şi face treaba, parcă nici primăvara, chiar şi vara câteodată, nu mai sunt ceea ce au fost. Pur şi simplu am ajuns vremuri în care nu te mai poţi baza prea mult pe calendar… Şi totuşi, mai există încă un anotimp care se încăpăţânează să rămână mereu şi mereu la fel ca în anii copilăriei mele…