Mi-e dor

Motto: „Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Isaia 42:3)

Mi-e dor să nu mai mor
Puţin câte puţin,
Ci să lupt cu spor, 
Să uit de răni care mă dor,
Privind spre cer senin…

Max Svabinsky, The Confluence of Souls (1896), sursă

Mi-e dor să mai trăiesc,
Să nu mă mai las stins…
Să nu renunţ la ce iubesc,
Să ştiu mereu să mulţumesc,
Tânjind spre necuprins…

Sursă foto

Mi-e dor să pot să cânt,
Să strig de bucurie,
Să-mi dea inima avânt,
Să pot să găsesc cuvânt,
Vorbind de veşnicie…

Sursă foto

Mi-e dor să mai scriu,
Să mângâi prin cuvinte,
Să ridic fără să ştiu
Şi de lovit să fiu,
Să nu-mi mai aduc aminte…

Lumea în care trăim

Motto: „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina, întuneric, care dau amărăciune în loc de dulceaţă şi dulceaţă, în loc de amărăciune!” (Isaia 5:20)

Ca om care am studiat aprofundat istoria, ori de câte ori mă gândesc la perioada şi locul în care Dumnezeu a ales să mă nasc şi să cresc, realizez cât de binecuvântat am fost faţă de alţii care s-au perindat până acum pe planeta Pământ. Nu, lumea în care m-am trezit, în care am ajuns conştient de mine şi m-am dezvoltat ca om, nu era nicidecum una perfectă. Nici pe departe! Dar măcar în această lume, în general, albul era alb şi negrul era negru… Lumina era lumină şi întunericul era întuneric… 1 plus 1 făceau 2 şi nimeni nu încerca să te convingă c-ar putea face şi altceva… În această lume, polii opuşi ai unui magnet se atrăgeau şi nimeni nu credea că e normal ca şi cei de acelaşi fel să o facă… Oriunde şi oricând puteai să declari în gura mare că pădurea are copaci, gheaţa e rece, focul arde şi alte asemenea adevăruri evidente, absolute, şi nimeni nu se simţea „ofensat” de ele…

Poate veţi crede că bat câmpii. Aceste adevăruri n-au fost acceptate dintotdeauna? Judecând lucrurile dincolo de ceea ce par la prima vedere, răspunsul la această întrebare este, din păcate, negativ. Au existat destule perioade întunecate în istorie în care da, dacă vezi „motivele” pentru care au fost condamnaţi, torturaţi şi chiar ucişi unii, ar fi fost acelaşi lucru dacă toate acestea s-ar fi întâmplat pentru c-au îndrăznit să afirme că noaptea e întuneric, marea are apă sau alte asemenea adevăruri evidente. E drept, nu ştiu dacă pentru unii de atunci acele lucruri erau la fel de evidente cum ne apar nouă azi, dar asta nu le scuză faptele, pentru că şi atunci ele erau tot adevăruri. Şi asta pentru că adevărul nu „evoluează”, nu este fabricat de nişte persoane pe parcursul unor generaţii, el este doar descoperit, era valabil înainte să fie aflat şi rămâne valabil şi chiar dacă mai târziu este negat. Apoi, de ce fac astfel de comparaţii, care pot părea unora deplasate? Pentru că pot fi şi minciuni mici, nu doar mari, dar niciodată despre un adevăr nu vei putea spune că e „mic”. Adevărul, dacă chiar este adevăr, e totdeauna pur, 100%, de aceea ofensa e la fel de mare indiferent ce adevăr este încălcat. 

După cum aţi observat, am început acest articol vorbind despre o lume din trecut… Chiar aşa a fost pentru mine lumea în care am crescut: poate nu de fiecare dată, dar de cele mai multe ori albul era alb şi negrul era negru. În schimb, în lumea din prezent pentru mulţi nimic nu mai are nici o culoare. S-a întâmplat ceva începând cu mijlocul anilor ‘2000, n-aş putea să explic concret ce, dar cert e că de atunci totul a luat-o razna.

Sursă foto

Deşteaptă-te, române!

Motto: „M-am uitat şi, sculându-mă, am zis mai-marilor, dregătorilor şi celuilalt popor: „Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre şi pentru casele voastre!” (Neemia 4:14)

Dacă cineva din afară ar încerca să pătrundă psihologia poporului român, foarte probabil şi-ar prinde urechile. România este una dintre cele mai frumoase ţări de pe glob şi nu o spun eu, că aş fi subiectiv, o spun majoritatea străinilor care o vizitează şi care au văzut suficient de multe ţări ca să poată face comparaţii. Cu toate acestea, este una dintre cele mai neapreciate ţări de către proprii ei cetăţeni… România este o ţară cu potenţial, dispune de resurse la care alte naţiuni doar visează. Cu toate acestea, este una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană. Conform unor studii făcute recent, România este cea mai religioasă ţară din Europa, cu toate acestea este una dintre cele mai corupte ţări de pe continent şi cu o rată a avorturilor de două ori mai mare decât media europeană! Încearcă s-o pui într-un şablon, încearcă numai, te va surprinde cu orice ocazie şi, din păcate, de cele mai multe ori n-o va face în mod plăcut… Dar ajunge! De ce trebuie să ne ascundem mereu şi mereu în spatele acestui cuvânt abstract „România”? România suntem eu şi tu. Nu este vorba de ea, este vorba de noi…

Constantin Daniel Rosenthal, „România Revoluţionară”, sursă

Să fiu sincer, deşi sunt român, şi mie mi-e greu să pătrund psihologia acestei naţiuni. De multe ori stau şi mă întreb: Mai are oare ceva sfânt acest popor? Sunt multe lucruri pe care le văd la concetăţenii mei şi pur şi simplu nu le înţeleg… De pildă, nu ştiu un alt popor care să folosească atât de multe invective cu referire la această fiinţă atât de dragă sufletului unui om: Mama… Poate nu am cercetat suficient, dar refuz să cred că vocabularul altei naţiuni ne întrece în numărul de înjurături şi vulgarităţi folosindu-se de cuvântul „mamă”. Când ceva produce deranj, se înjură de mamă, când cineva este de vină, iarăşi se înjură de mamă. În fiecare zi alături de vinovat, şi mama lui este suduită şi încă cu atâta sete! Mă doare numai când mă gândesc, fiindcă ştiu ce înseamnă o mamă… Dar unii o amintesc de parcă mama ar fi vinovată de tot răul care se întâmplă în lume. Aşa este ea răsplătită pentru că a dat viaţă…

Nicolae Grigorescu, „Ţărăncuţe (De la fântână)”, sursă

Adevăraţii prieteni

Motto: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. (Evanghelia după Ioan 15:13)

Se spune că în Grecia antică, în secolul V î.Hr., trăiau doi foarte buni prieteni, Damon şi Pythias. În călătoriile lor, aceştia au ajuns la un moment dat şi în Siracuza, o colonie greacă aflată pe teritoriul Siciliei de astăzi. Siracuza era condusă pe atunci de către Dionysios I, unul dintre cei mai cruzi despoţi ai vremii. Nu este prea clar cum anume s-au derulat lucrurile, cert este însă că Pythias intră în dizgraţia tiranului şi este condamnat la moarte pentru „trădare”. 

Resemnat, tânărul îi cere suspiciosului monarh o ultimă favoare: să i se mai ofere câteva zile de răgaz, ca să-şi pună familia în ordine şi să-şi ia rămas bun de la cei dragi. Evident că Dionysios a perceput o astfel de solicitare ca pe o glumă, mai ales că familia lui Pythias locuia destul de departe de Siracuza: Cine putea fi atât de „nebun” încât văzându-se din nou liber, să se întoarcă de bunăvoie la eşafod? În acest moment intervine însă Damon, bunul prieten al condamnatului, care-i cere regelui să-l ţină zălog până când Pythias avea să se întoarcă, iar dacă nu se va întoarce, să fie executat el în locul prietenului său. Dionysios, ca unul care nu avea încredere în nimeni, era convins că odată lăsat liber, Pythias nu avea să se mai întoarcă, dar provocat de încrederea oarbă a lui Damon, a fost de acord cu târgul propus de acesta.

Sursă photo

Dorinţe

Motto: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână acunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvescă pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Evanghelia după Matei 5:14-16)

Aş vrea să am optimismul celui care a descoperit că până şi ţepii unui cactus pot ascunde ceva bun. Să te apropii cu grijă, să tai fructul, să-l cureţi de spini şi în ciuda tuturor prejudecăţilor, să îndrăzneşti să guşti. Putea oare să rămână nerăsplătită atâta speranţă?

Sursă imagine

Aş vrea să am inspiraţia unei privighetori: chiar dacă totul ar fi în întuneric în jurul meu, să creez adevărate simfonii de culori audibile…

Da, aş vrea să-mi învăţ urechile să vadă şi gura să asculte, ochii să îmbrăţişeze şi mâinile să vorbească…

Sursă foto

Aş vrea să am puterea unui răsărit de soare: fie noaptea cât de grea, s-o străpung de fiecare dată cu lumina pe care Tu ai pus-o în mine…

Sursă foto

Aş vrea să am talentul unui mare pictor: să pictez numai capodopere, indiferent de culorile pe care le primesc în viaţă…

Răbdarea în „Secolul Vitezei”

Motto: „Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Epistola către Evrei 6:15)

Una dintre cele mai mari provocări ale omului contemporan este răbdarea. Într-o lume în care multe din ceea ce doreşti se produc instant prin apăsarea unor simple butoane, în care multe din ceea ce cauţi sunt la un „click” distanţă, în care dacă dispui de resursele financiare necesare, azi poţi fi în gerul Cercului Polar, iar mâine într-un safari în căldura Africii, cine să mai aibă răbdare? Ne-am trezit cu toţii în această navă gigantică cu numele „Secolul vitezei” şi altceva nu ştim sau, ca să fim sinceri, parcă n-am vrea să ştim…

Sursă foto

Se tot vorbeşte în ultima vreme despre o posibilă pană de curent la nivel european şi astfel de zvonuri au produs tulburare în dreptul multora dintre noi. Prea mult ne-am legat de jucăriile noastre tehnologice, uitând că viaţa a fost posibilă şi fără ele… Ne împăcăm cu ideea că aceste invenţii ne fac viaţa mai uşoară şi că aşa avem mai mult timp pentru noi. Dar oare folosim cu adevărat acest timp liber pentru sufletul nostru sau îl petrecem în lumea virtuală ori cu alte lucruri care nu aduc nici un folos? Din păcate, observ că mulţi trăim un paradox: ceea ce ar fi trebuit să ne aducă mai mult timp pentru noi, scutindu-ne de tot felul de munci grele, tocmai ea, tehnologia, a ajuns să ne răpească clipe, zile, chiar ani din viaţă. Stau şi mă întreb: ce-am câştigat la urma urmei?

Călătorind printre gânduri şi culori

Motto: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” (Pildele sau Proverbele lui Solomon 9:10)

Oamenii sunt ca frunzele care fie unele încă verzi, toamna tot cad…

Ateul: Omul este ca o frunză care se desprinde din creanga unui pom, pe care vântul o poarta pe tărâmuri necunoscute, o înalţă şi o coboară când nici nu se aşteaptă, până când o lasă la pământ, de unde nimeni n-o mai ridică. Nu frunza a vrut sa se desprindă, nu ea a vrut sa rămână la pământ. Totul a fost atât de frumos, dar totul a durat atât de puţin…

Creştinul: Nu uita că sfârşitul frunzei despre care vorbeşti nu este la pământ…

Sursă foto

Unii copaci se usucă cu totul dacă le tai o singură creangă, în schimb, în cazul altora, poţi să îi tai de tot, vor înfrunzi din nou, atât timp cât rădăcina absoarbe seva din sol. Ceea ce este minunat este că Dumnezeu a vrut să-i protejeze pe cei mai firavi, de aceea nu vor fi găsiţi alături de cei care sunt expuşi atâtor pericole, vor avea un alt climat, un alt sol, specific supravieţuirii lor. La fel sunt şi oamenii…

Spor de onoare

Motto: „Leneşul nu-şi frige vânatul, dar comoara de preţ a unui om este munca”. (Pildele sau Proverbele lui Solomon 12:27)

Primul semn al maturizării în viaţa unui om este conştientizarea responsabilităţilor. Treptat sau din senin, în cazul unor experienţe tragice, se produce un fel de declic şi începem să vedem lucruri care până atunci ne-au scăpat, deşi erau atât de evidente. Aşa am realizat că bucata de pâine de pe masă nu apărea acolo de nicăieri, că papucii, hainele pe care le purtam n-au fost găsite de către părinţii noştri aruncate undeva, la o margine de drum, cu tot cu etichete şi că într-adevăr, or fi unii bani făcuţi din hârtie, dar asta nu înseamnă că cresc în copaci… Bucata aia de pâine şi supa care nu prea ne plăcea am înţeles că însemna muncă, trudă chiar. Acea haină pentru care poate am insistat, pentru că era de firmă, am înţeles mai târziu că a costat de fapt zile întregi petrecute de către un tată pe un şantier în canicula verii sau în alte domenii de activitate în condiţii destul de severe. Pentru că, la urma urmei, ce sunt banii? Doar un termen abstract care ascunde o realitate concretă: munca…

Stone pickers, midday, de George Clausen, sursă

Am înţeles cu adevărat toate aceste lucruri mai ales după ce ne-a venit şi nouă rândul să muncim. Nu ştiu câţi se pot lăuda c-au reuşit să găsească jobul perfect, adică să facă ceea ce le place şi să mai fie şi plătiţi pentru asta şi încă foarte bine. În realitate, tind să cred că majoritatea dintre noi muncim unde muncim pentru că n-am reuşit unde ne-am propus iniţial. Ce să facem? Trebuie să trăim şi noi cumva şi dacă n-a fost să fie într-un birou la patru ace, aşa cum poate ne-am dorit, fie şi în trening în spatele unei tarabe, fie oriunde, numai să fim plătiţi decent. E bine şi aşa până vom reuşi ce ne dorim… Şi uite aşa, chiar dacă nu ne regăsim în acele activităţi, chiar dacă poate nici salariul nu este unul de invidiat, ne împăcăm astfel cu gândul că e doar ceva temporar… Dar dacă trec ani şi realizăm că ne-am înşelat?

Lucruri înţelese prea târziu

Motto: „Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat”. (Pildele sau Proverbele lui Solomon 15:15)

S-au adunat deja destul de mulţi ani de când am lăsat în urmă copilăria sau, mai bine spus, ea m-a lăsat pe mine şi totuşi momentele trăite atunci, provocările vârstei, satisfacţiile şi neajunsurile avute îmi apar atât de vii în minte! De parcă mai ieri m-am confruntat cu ele… Ciudat sentiment: au trecut aproape 15 ani de când am terminat liceul, dar eu tot mai visez că sunt la şcoală, tot mai visez că trebuie să pregătesc nu ştiu ce temă la limba română sau să rezolv o problemă la matematică. Mă frământ şi nu realizez pe moment că este un vis… Totul este atât de aievea! De fapt, ce mi-e că au trecut 15 ani? Probabil că dacă voi trăi şi 80 de ani, tot mă voi visa copil fiind, având pe umerii săi unica responsabilitate: şcoala. N-am ce face, copilăria se duce, dar mai lasă ceva din ea undeva în noi, în subconştient. Putem să îngrădim acel ceva cât vrem, până la urmă tot găseşte o cale să iasă afară şi să se joace cu noi. Iar această cale este, de cele mai multe ori, visul…

Sursă foto

Ce-i drept, la urma urmei e un sentiment plăcut ca, după atâţia ani, să retrăieşti, fie şi prin vise, frânturi din copilărie. Depinde însă ce fel de copilărie ai avut…

Cât despre mine, am avut o copilărie frumoasă, deşi au fost multe frământări şi destul zbucium. Sunt foarte multe particularităţi din această perioadă din viaţa mea care pot spune că sunt de invidiat pentru copiii de acum. Din nefericire însă, sunt şi lucruri din acea vreme pe care le regret. Multe nu le-am înţeles atunci. Le-am înţeles eu pe urmă, dar a fost prea târziu…

Unul dintre aceste regrete este că n-am ştiut să apreciez adevărata valoare a lucrurilor…

Copacul

Motto: „‘Doamne, i-a răspuns vierul, ‘mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.'” (Luca 13:8-9)

Privesc la mine tulburat
Şi-mi spun: E toamnă iară!
Frunzele mi s-au îngălbenit pe cap,
De vânturi reci sunt clătinat,
Pustiul mă-mpresoară…

Caut să găsesc un rod,
Dar crengile-mi sunt goale…
Mereu flămând şi fără somn,
Trudit-am o viaţă ca un rob…
Cum a fost posibil oare?

Sursă foto

Doruri, idealuri s-au dus cu toţii.
Cine coroana o să-mi mai scalde?
Ce ironie a sorţii!
Luat-au ce aveam mai bun, hoţii
Şi-au plecat în ţările calde…