Toamna

Mă gândesc de multe ori, mai ales în preajma Crăciunului, la iernile copilăriei mele… Luni întregi când ieşeam din casă nu vedeam altceva decât zăpadă. Peste tot fulgi de nea, copii şi sănii, râsete şi acea stare de bine pe care facerea unui aşa-zis „om de zăpadă” i-o poate aduce unui copil. Acum, în schimb, iarna în adevăratul sens al cuvântului s-a redus la doar 2-3 săptămâni, uneori nici măcar atât. Şi fiindcă iarna nu-şi face treaba, parcă nici primăvara, chiar şi vara câteodată, nu mai sunt ceea ce au fost. Pur şi simplu am ajuns vremuri în care nu te mai poţi baza prea mult pe calendar… Şi totuşi, mai există încă un anotimp care se încăpăţânează să rămână mereu şi mereu la fel ca în anii copilăriei mele…

Căutându-L pe Dumnezeu

Una dintre marile tragedii care ni se pot întâmpla este să nu mai ştim cine suntem. Imaginaţi-vă numai să trăiţi o viaţă şi să nu mai ştiţi cum vă numiţi, nici naţiunea din care proveniţi, nici cine vă sunt părinţii, soţul sau soţia cu care v-aţi căsătorit, copiii pe care îi aveţi… Să mergeţi şi să nu ştiţi unde vă duceţi şi nici de unde aţi venit. Pur şi simplu să nu mai ştiţi nimic… Ce tragedie! Şi totuşi, se poate şi mai tragic decât atât: să nu ştim nici măcar cât ştia Socrate altădată, adică „să nu ştim că nu ştim nimic”.

Da, mulţi nici măcar atât nu ştim! Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns, mulţi ne mai comportăm de parcă am şti totul. Or, cu o astfel de atitudine cu siguranţă că nu vom afla niciodată nimic. De ce? Simplu: ca să înveţi, trebuie să recunoşti mai întâi că nu ştii. Că dacă ai şti deja, ce rost ar mai avea învăţarea? Ar fi absurd, nu-i aşa?

Atleţi în cursa vieţii

În viaţă, cu toţii ne asemănăm cu nişte atleţi, numai că participăm la un fel de cursă mai aparte. Aici nu se fac antrenamente înainte, nu luăm startul toţi odată şi nici nu suntem grupaţi pe sexe sau în funcţie de vârstă. În această competiţie aleargă deopotrivă bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, sănătoşi şi bolnavi… Da, n-are a face nici măcar faptul că atletul are un handicap. Şi fără picioare de-ar fi, el trebuie să alerge…

Apoi, spre deosebire de alte curse, în cea a vieţii linia de sosire nu este aceeaşi pentru toţi. Cu alte cuvinte, unora le este dat să alerge doar câteva sute de metri, în vreme ce alţii vor alerga maratoane de sute de kilometri. Nici unul dintre ei nu ştie însă cât va alerga atunci când îşi începe cursa…

Elogiu dragostei divine

Dragostea…

Dragostea este cel mai frumos cadou pe care l-a primit la naşterea sa omul…

Dragostea este singurul suvenir pe care omul l-a luat din Eden…

Ea este harta care ne arată drumul spre Paradis…

Este cea care l-a urmat pe om după căderea din Paradis pentru ca să-l aducă acolo  înapoi…

Talentaţi şi mediocri

Lumea este plină de scriitori. Bibliotecile sunt pline de romane, de poezie, de milioane şi milioane de opere ce oglindesc atâtea veacuri şi epoci… S-ar părea c-am ajuns la un nivel de saturaţie în arta cuvântului scris. Aşa şi este dacă îi avem în vedere pe acei „scriitori de duzină” de ale căror opere suntem sătui… Dar niciodată nu ne săturăm de cuvintele care sunt aşezate rânduri-rânduri de către pana unui scriitor iscusit. Astfel de cuvinte ne aduc căldură în suflet, ne înviorează, ne hrănesc. Produc în noi trăiri atât de frumoase! De aceea, aşa scriitori să tot fie…

Lumea este plină şi de pictori. Sunt atâtea muzee, atâtea expoziţii! Atâţia oameni îşi trăiesc viaţa în faţa unor coli de hârtie şi nu pricep de ce opera lor nu este la fel de apreciată ca a altora. Ce nu înţeleg aceşti „pictori de duzină” este că noi îi preferăm pe cei care-şi trăiesc viaţa nu în faţa, ci în nişte coli de hârtie… În opera acestor maeştri este ceva greu de explicat, o scânteie care ne atrage privirea. Şi nu trebuie să vină un critic de artă să ne explice ce reprezintă combinaţia de culori folosită. Este acel fior care explică totul inimii noastre…

Întrebări şi răspunsuri existenţiale

Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te opreşti brusc din gândurile tale, fără să fii neapărat într-o stare de tristeţe, ba chiar să te fi simţit mulţumit de viaţa ta cu câteva secunde mai înainte şi să începi să-ţi pui întrebări ciudate precum: De ce exist? Cândva n-am fost, azi sunt, oare ce va fi cu mine mâine? Şi dacă mâine nu voi mai fi aici, ce rost au avut toate câte au fost pentru mine? Care a fost ideea? Ce sens are tot acest mănunchi de trăiri pe care-l numim „viaţă”? Ce sens am eu în această lume?

Desigur, unii încearcă să ucidă din faşă aceste gânduri spunându-şi că totul este rodul unor întâmplări. Ei trăiesc astăzi fiindcă aşa s-a întâmplat. Unde vor fi mâine? Tot aici sau în nefiinţă, în neantul din care au venit. Şi nimic într-un cadru spaţio-temporal nu capătă pentru ei un sens atemporal. Cu alte cuvinte, deviza lor este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Corinteni 15:32). Sau, dacă vreţi, carpe diem. Trăieşte-ţi clipa, suflete, căci atât ai cât este aici…

Cât de mare eşti, Doamne

Orice lovitură doare. Dar una e să te aştepţi, precum un boxer în ring, să mai încasezi câteva dintr-o parte sau alta şi cu totul altceva este să stai relaxat, liniştit şi de nicăieri, când ţi-e lumea mai dragă, să primeşti o lovitură puternică fulgerătoare. Şi când simţi că zâmbetul ţi s-a transformat instantaneu în grimasă, că peste privirea ta s-a lăsat ceaţa şi întreaga ta fiinţă a devenit ca o trestie plecată la pământ, mai ridică-te dacă poţi, suflete…

Ce rămâne de făcut, atunci? Vei rămâne acolo jos întrebându-te toată viaţa: De ce eu? Vei ridica pumnul către Dumnezeu şi vei aştepta cu înfrigurare să se tragă odată cortina şi peste piesa vieţii tale, care deşi a început bine, s-a dovedit una proastă? Sau vei accepta că Dumnezeu „face rana şi tot El o leagă; El răneşte şi mâna lui tămăduieşte” (Iov 5:18), vei accepta asta şi cu credinţă îţi vei aştepta tămăduirea?