Dacă Dumnezeu este bun, atunci de ce îngăduie să se nască copii cu handicap?

Într-una din multele discuţii „filosofice” pe care le-am avut cu un prieten, am fost întrebat: dacă tu zici că Dumnezeu există şi este un Dumnezeu bun şi drept, un Dumnezeu al dragostei, atunci de ce îngăduie să se nască atâţia copii bolnavi, copii orbi sau invalizi, fără mâini sau fără picioare? Cu ce au greşit acei copii? Unde este Dumnezeu când atâţia oameni sărmani suferă fără să aibă nici o vină?

Probabil că credea c-o să fiu luat prin surprindere de aceste întrebări, dar eu însumi mi le-am pus de multe ori până atunci şi am căutat şi răspunsuri. Şi unde altundeva puteam găsi răspunsuri dacă nu în Cuvântului lui Dumnezeu? La ce concluzii am ajuns, am să vă spun în cele ce urmează.

Pentru că am citit Biblia încă din pruncie, mi-am adus aminte că o întrebare asemănătoare I-a fost pusă şi lui Isus de către ucenici.

Evanghelia după Ioan 9:2-3:

2. Ucenicii Lui L-au intrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau parinţii lui, de s-a născut orb?”

3. Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Am stat şi m-am gândit: cum adică „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”? În acel context, o interpretare a acestui pasaj biblic ar fi că prin vindecarea acelui orb oamenii au adus astfel slavă lui Dumnezeu. Dar cu restul? Cu cei care au rămas în continuare orbi, în continuare ologi? Ei de ce s-au născut aşa? Cum „să se arate în ei lucrările lui Dumnezeu”? Răspunsul la aceste întrebări m-a frământat multă vreme, dar până la urmă am ajuns la o concluzie pe care poate nu mulţi o vor aproba, şi anume:

În lume s-au născut oameni cu dizabilităţi, pentru ca noi ceilalţi (cei care ne-am născut şi suntem, zicem noi, „normali”, adică nu ne lipseşte nimic fizic) să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta. Ca astfel să realizăm cât de mult face doar să poţi să mergi, să priveşti un răsărit de soare, să asculţi un cântec de păsărele, să te hrăneşti singur, cu mâinile tale să-i îmbrăţişezi pe cei dragi. Nu am primit aceste lucruri pentru că „le-am meritat”, ci sunt privilegii pentru care ar trebui să dăm slavă lui Dumnezeu.

După ce am spus aceste cuvinte acelui prieten, mi s-a răspuns cu o altă întrebare: ceea ce spui tu oare nu arată că Dumnezeu este nedrept? Pentru că unora i-a dat totul, iar altora mai puţin sau chiar deloc…

Eu am o vorbă care spune cam aşa: Dumnezeu nu-i dator nimănui. Poate că nu ai primit atât de multe ca alţii într-un domeniu, dar cu siguranţă că se va suplini diferenţa în alte domenii, chiar dacă poate nu vei realiza asta. Chiar şi ştiinţa a demonstrat că celor care le lipsesc anumite simţuri, au pe celelalte mai dezvoltate decât restul. Dumnezeu are metodele Lui de a face ca balanţa să fie echilibrată chiar şi în asemenea situaţii. Eu unul cred asta. Şi chiar dacă să zicem că balanţa nu va fi echilibrată în viaţa aceasta, Dumnezeu va răsplăti şi va face uitate orice lipsuri avute pe pământ în Rai.

După o scurtă tăcere, acel prieten m-a întrebat iar: Dar de ce ei? De ce nu s-au născut ei sănătoşi, iar noi să fim în locul lor?

Ştiam că va urma şi întrebarea asta. I-am răspuns că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce, de unde pot deduce că Dumnezeu a considerat că ei pot să ducă povara asta. Ei au fost găsiţi suficient de puternici ca să poarte aceste suferinţe, iar noi am fost găsiţi prea slabi, iar necazurile care ni se întâmplă şi nouă se încadrează doar în categoria celor pe care le putem suporta.

Personal, întotdeauna m-am văzut mai slab decât astfel de persoane cu diverse handicapuri fizice, pentru că m-am întrebat de multe ori: cum pot să fie ei fericiţi, să zâmbească, să fie optimişti, iar eu unul privilegiat, de atâtea ori sunt trist? Numai dacă eşti puternic poţi să le răspunzi loviturilor pe care ţi le dă viaţa prin zâmbete.

Acestea sunt răspunsurile mele la întrebarea din titlul articolului. Dacă voi aveţi altele mai bune, chiar vă rog să mi le împărtăşiţi în comentarii.

Publicitate