Motto: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul”. (Psalmul 121:1-2)
Caspar David Friedrich, Sunset (1830-1835), sursă
Îmi ridic ochii spre apus… De unde-mi va veni ajutorul? Din SUA? Din UE? Nu mai este nici un secret, preşedintele american Joe Biden a declarat public că se are în vedere instaurarea aşa-zisei „noii ordine mondiale”. Stau şi mă întreb: Ce ordine ar fi aceea dacă toată lumea ar fi după chipul şi asemănarea Occidentului de astăzi? Mai mult ca niciodată, SUA îşi confirmă renumele de „ţară a tuturor posibilităţilor”, de vreme ce acolo au ajuns să fie posibile până şi cele mai absurde lucruri, ele fiind apoi „exportate” şi în ţările europene… Dintr-o dată aici corectitudinea a devenit neatractivă, ba chiar de condamnat, dacă nu este şi politică, iar adevărul a ajuns un paria… Multe din acele valori pe care s-a clădit civilizaţia occidentală mai sunt încă trâmbiţate la nivel declarativ, dar în realitate au fost date la o parte… De pildă, Vestul susţine dreptul la liberă exprimare, dar tot el închide conturi de socializare, închide pur şi simplu gura celor care susţin idei cu care el nu este de acord… Vestul susţine dreptul individului de a alege, libertatea sa de conştiinţă, dar tot el i-a ameninţat şi în unele locuri îi mai ameninţă încă pe cei care aleg să nu se vaccineze. Pandemia l-a determinat să-şi dea arama pe faţă, unele ţări, precum Austria, ajungând până acolo încât au luat măsuri specifice regimurilor totalitare. Iată cât de uşor poate o civilizaţie puternică, sănătoasă, să devină o distopie: este de ajuns un pretext şi orice abuz poate deveni peste noapte o realitate cruntă…
Ceea ce este cel mai trist e că Occidentul a întors spatele valorilor creştine, valori care au stat la baza civilizaţiei europene. Or, câtă vreme va continua să lovească cu putere în propria temelie, viitorul nu poate fi decât acesta: mai devreme sau mai târziu întregul edificiu are să se prăbuşească…
Frederic Edwin Church, Aurora Borealis (1865), sursă
Las deci apusul şi îmi ridic ochii spre miazănoapte… De unde-mi va veni ajutorul? Găsesc însă aceeaşi realitate, ţările nordice împărtăşesc ideile Occidentului… Simt totuşi un aer destul de rece în Nord… Brr… Sau Barnevernet, cum se spune aici… Un astfel de frig nu-ţi intră în oase, ci direct în inimă…
Albert Bierstadt, Sunrise, sursă
Îmi ridic ochii şi spre răsărit… De unde-mi va veni ajutorul? Din Rusia? Rusia a încălţat din nou bocancii imperialismului, a panslavismului şi face ceea ce a făcut dintotdeauna: calcă în picioare suveranitatea şi libertatea popoarelor din jur… Face toate acestea şi tot ea se mai plânge apoi că naţiunile lumii sunt faţă de Rusia „neprietenoase”… Câtă dreptate avea marele scriitor Dostoievski, care-şi descria la un moment dat poporul sec, fără nici un fel de menajamente, ca fiind o „naţie ce cutreieră prin Europa şi caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur şi simplu, totul. Din batjocură”. România (a se înţelege şi Republica Moldova) confirmă din plin acest adevăr… Ucraina confirmă şi ea… La fel şi Polonia… Şi Finlanda… Şi Georgia… Şi ţările baltice… Care dintre ele şi multe altele n-au cunoscut cinismul şi cruzimea ocupantului rus? În vreme ce Occidentul, aşa cum am arătat, s-a depărtat de valorile creştine, Rusia a ales să îmbrace haina fariseului… Rusia ia cu sânge rece viaţa seamănului ei şi tot ea citează cu nonşalanţă din Ioan 15:13: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. Poate unii îmi vor atrage atenţia că nu este vorba despre Rusia aici, ci despre preşedintele ei… Dar aceşti lideri, fie că este vorba despre Vest sau Est, nu fac tot ceea ce fac în numele naţiunii lor? Doar pentru asta au şi fost aleşi de popor, să-l reprezinte…
Totuşi răsăritul nu înseamnă doar Rusia… Mă uit deci şi spre Orientul Mijlociu şi ce văd? Sânge… Orientul Mijlociu nu se mai satură să verse sânge în numele, culmea, a ceea ce el consideră a fi „religia păcii”… Dacă aşa stau lucrurile, nici nu mai are rost să mai insist să caut ajutorul aici, aşa că privesc mai departe, spre Orientul Îndepărtat, în China…
China a dat lumii atât de multe invenţii importante, cum ar fi hârtia şi tiparul şi totuşi a ajuns să fie condusă după o invenţie falimentară europeană: comunismul. O, dacă în locul comunismului ar fi adoptat creştinismul! Dar nu, China n-are nevoie de oameni liberi, care să gândească şi să se simtă liberi, are nevoie doar de o mână bună de lucru şi atât, de nişte simpli „roboţei” care să nu facă altceva decât să asculte ce le spune partidul unic şi să muncească. Şi toate acestea ca să ce? Să poată să ajungă să declare, cu orice cost, că este „prima putere a lumii”… Nu ştie că în zadar îşi persecută cetăţenii şi încearcă să distrugă biserica creştină subterană. Ar trebui să privescă în istorie şi să vadă că un astfel de demers este sortit din start eşecului. China însă este prea mândră ca să înveţe de la alţii, de aceea ţine neapărat să înveţe pe propria piele… Îi las deci acest mesaj: „Nihil sine Deo” şi caut ajutorul în altă parte…
William Hodges, Cape of Good Hope (1772), sursă
Îmi ridic ochii şi spre miazăzi… De unde-mi va veni ajutorul? Din Africa, această „cenuşăreasă” a continentelor pe care însă nici un prinţ n-o curtează, fiind astfel condamnată să rămână pentru totdeauna în „cenuşă”? De Africa nimeni nu se interesează, pe ea nimeni nu o bagă în seamă… Dacă s-ar fi întâmplat în Europa sau SUA ceea ce se întâmplă zilnic în Africa, cu toţii ne-am fi revoltat, ce mai, ar fi fost „sfârşitul lumii”… Dar foametea aia e în Africa, războaiele alea de care nu se vorbeşte la televizor, fiindcă nu interesează pe nimeni, tot acolo, genocidul acela din 1994, în urma căruia au murit între 800 de mii şi un milion de oameni a avut loc, nu-i aşa, în Rwanda, nu în Anglia… Şi totuşi viaţa unui om din Africa are aceeaşi valoare ca viaţa unui om din Europa, acele drepturi inalienabile care sunt valabile pentru noi, ca fiinţe umane, sunt valabile şi pentru ei… Ce trist e să te duci undeva să cauţi ajutor şi să întâlneşti numai oameni care se aşteaptă ca tu să-l ai deja şi să i-l oferi şi lor!
Jean Francois Millet, L’Angelus (1859), sursă
E prea mult… Îmi plec deci ochii în pământ, mă uit la ţara mea… De unde-mi va veni ajutorul? De mai bine de 30 de ani, de când am scăpat în sfârşit de opresiunea regimului comunist, tot auzim o dată la patru ani promisiuni. Tot felul de oameni, susţinuţi de tot felul de partide sau grupări politice, ne promit că vor face din România o ţară puternică, sănătoasă, pentru ca după ce ajung în final în fruntea statului să declare că „i-a învins sistemul” sau să constate resemnaţi că România este o „ţară eşuată”… Chiar nu se mai poate face nimic? Chiar să fim condamnaţi să alegem mereu între „un rău mai mare” şi „un rău mai mic”? La urma urmei răul este rău prin sine însuşi! A alege cel mai mic rău e ca şi cum am alege dintre nişte picături de otravă şi o înghiţitură bună picăturile: rezultatul este acelaşi, moartea…
Dacă aşa stau lucrurile, ce ne mai rămâne de făcut? Te uiţi pretutindeni în jurul tău şi nu găseşti nicăieri ajutorul… Vezi în schimb numai nedreptate, ipocrizie, cruzime şi poate îţi pui întrebarea: Unde este Dumnezeu? Rişti astfel să-ţi pierzi credinţa şi aceasta pentru că ai căutat ajutorul în toate direcţiile posibile, dar ai omis-o pe cea mai importantă dintre ele…
Thomas Cole, The voyage of life: Manhood (1842), sursă
Îmi ridic deci ochii şi spre cer… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. În ciuda haosului care pare că s-a instalat în lume, Dumnezeu n-a scăpat lucrurile de sub control! Că vrea Occidentul sau nu, că se opune Rusia sau nu, că celelalte puteri vor fi sau nu de acord, un lucru este sigur: Dumnezeu îşi va duce la îndeplinire planul pe care îl are cu privire la omenire… Cât de frumos este ca în aceste momente în care lumea se tulbură, să ne punem nădejdea în Domnul şi să rămânem liniştiţi în braţul Său, auzind cereştile cuvinte:
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”. (Isaia 41:10)
Drag cititor, trăim într-un moment de cotitură istorică. Dincolo de conflictul armat din Ucraina, asistăm cu toţii la un conflict ideologic între două viziuni asupra lumii: cea occidentală şi cea răsăriteană promovată de Rusia. Astăzi dacă critici ideile pe care Occidentul le promovează, automat eşti etichetat „pro-rus”, iar dacă critici politica agresivă a Rusiei, automat eşti etichetat „pro-occidental”. Adevărul este însă că poţi foarte bine să le faci pe amândouă, ba chiar un creştin tocmai la aceasta a şi fost chemat, să aducă lumină, să spună totdeauna lucrurilor pe nume, indiferent de costuri… Asta înseamnă, cu alte cuvinte, a fi „neutru”? În nici un caz! Ca creştin, nu poţi niciodată să ignori răul care se întâmplă în lume, să spui simplu că „nu te bagi”… Asta nu înseamnă deci „neutralitate”, înseamnă a fi „pro-Deo”…
Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să fim lumină în aceste vremuri care devin din ce în ce mai tulburi!
Lumea lui Teonymus 
Cred c-ai scris-o pe fuga intre doua inghitzituri de cafea ! Te-ai invartit cu melesteul in mamaliga o gramada de vreme pentru ca , abia in final , sa-ti amintesti ca …nu ti-ai ridicat ochii si spre cer , la Dumnezeu adica , la ” persoana ” cea mai autorizata sa-ti lamureasca …nelamuritele . Pe vremuri { chiar nu pot uita asa ceva oricat asi dori eu sa devin o persoana…mai buna } , ai fi avut tone de laude din partea laudatoarelor de serviciu pentru o astfel d e postare acum… a venit primavara . Teonymusule , de ce eviti sa spui ca …de fapt Dumnezeu nu este , NU MAI ESTE interesat de mizeriile noastre pamantene ? Tipu’ ne-a dat TOT ce-a fost necesar pentru a avea o viata plina d e bucurii plus sfaturi care mai d e care mai bune si mai greu de aplicat dupa care…De fapt ne-a si spus-o in Geneza/Facerea 1/31 . Oare este chiar atat d e greu sa ne inchipuim ca are si alte lumi pe cap in afara celei pamantesti incat { ai dracului de egocentristi suntem si azi dupa atatea …mii de ani }, sa ne incapatzanam sa-L facem tot pe El respunzator pentru aiurelile unora dintre semenii nostrii ?Daca ar fi asa , nu L-am considera un Dumnezeu marginit asa cum fac inclusiv eu ? Ultimele fraze chiar nu merita comentate insa Molitva…face toti banii !L-am ascultat in interpretarea unor moldoveni romani in lb. romana pe un post TV numit…TRINITAS . Iti doresc din toata inima { nu-ti spusei ca ma straduiesc sa fiu mai bun } sa ai parte de-o saptamana plina d e binecuvantarile Tatalui , ale Fiului si-ale Sfantului Duh !
Refuz să afirm că Dumnezeu nu mai este interesat de oamenii pe care i-a creat, fiindcă știu sigur că este. Cum credeți dvs. că am ajuns amândoi până în aceste momente să discutăm? Prin puterea noastră? Am fost noi mai deștepți decât alții care n-au mai apucat ziua aceasta? Trebuie să recunoașteți că viața omului nu este în mâna lui, e în mâna Celui de la care a primit-o și că dacă trăim astăzi e că Dumnezeu a hotărât asta.
Da, Dumnezeu se implică în viața noastră personală, dar depinde și de noi dacă Îl lăsăm s-o facă cum Își dorește El. Asta la nivel individual… La nivel general însă, să tot lupte o putere sau alta, Dumnezeu își îndeplinește planul cu privire la omenire. Și care e acel plan îl știm prea bine din Scripturi.
A ști că Dumnezeu există și își face simțită prezența în viața noastră ține de credință. Eu am mai îmbătrânit și vă înțeleg mai bine decât la început. Nu-i ușor să crezi că Dumnezeu are grijă de tine, când ești de multe ori încercat. Dar așa îngăduie Dumnezeu uneori lucruri in viața noastră, îi dă uneori voie celui rău să ne ispitească și nu-i ușor să crezi că undeva, acolo sus, Cineva te iubește, când aici pe pământ parcă ai parte numai de necazuri și probleme. Nu-i ușor, dar ferice de cel care rămâne neclintit în credința lui. Va veni și ziua aceea a bucuriei. Va veni dacă va fi așteptată până la capăt…
Așa este, nu mai primesc laude ca pe „vremuri”. În schimb, se pare că critica o primesc din partea dvs. ca pe „vremuri”. 🙂
Nu are importanță că postările mele nu mai sunt apreciate prin comentarii sau like-uri ca înainte. Important e pentru mine să simt că prin scris fac ceea ce am fost chemat să fac, că îmi îndeplinesc menirea. Mie totdeauna mi-a plăcut să scriu și am ajuns la concluzia că n-am primit această pasiune degeaba, trebuie să o folosesc pentru slava lui Dumnezeu.
Am lipsit mult de aici, a trebuit să trec prin niște situații, să mai cresc spiritual. E drept, recunosc că m-am bucurat că unii din cei care mă citeau mi-au simțit lipsa și mi-au mărturisit că le făcea bine să citească rândurile mele. E frumos să și vezi când ești de ajutor cuiva, dar am ajuns la concluzia că e cel mai ferice când ajuți pe cineva, îl încurajezi, îi faci un bine fără să afli niciodată că i-ai făcut asta. De ce? Pentru că Dumnezeu vede și asta trebuie să ne fie de ajuns. Cum răsplătește El, nu poate răsplăti nimeni…
Pe de altă parte, dacă laudele pot să lipsească, critica în viața unui creștin trebuie să fie binevenită totdeauna. Ea îl ajută să rămână umil.
Vă mulțumesc pentru critică și vă doresc și eu o săptămână binecuvântată!
Ti-este frica , acesta-i adevarul . Daca ” tipul ” nu exista iar dumneata nu crezi in El…n-ai NIMIC de pierdut insa , DACA EXISTA…cate ai de pierdut ? Adica inclusiv acel ravnit loc in Rai . Pai cu-astfel de idei ne-au luat ochii si mintile teologii de-alungul miilor de ani de la Hristos incoace aducandu-ne din starea de FIINTE DE LUMINA , din starea de CUNUNA A CREEATIEI in starea de TURMA . Turma de oi , d e vite , d e boi si de ce doresti matale insa NU de oameni caci oamenii , nu pot fi indobitociti pana-ntratata incat sa se incadreze unei turme . Eu….REFUZ sa-mi fie frica ! Te-am criticat este adevarat si cred c -am facut asta pe buna dreptate { adica , avand argumente valabile } insa , acesta-i rolul prietenilor din toate timpurile : sa-ti stea alaturi si sa-ti implante cutzitul in spate cat mai adanc posibil , dupa modelul greu de uitat al lui Brutus 😀 ! Recunosc sincer ca , lipsa ” laudatoarelor ” rapeste mult din frumusetzea lecturarii postarilor blogului insa…am rabdare : ca maine se va gasii intai una , apoi alta , altele si , probabil va urma o EGABRIELITA 😦 . Respect si-ti doresc sa ai o adevarata placere din tzinerea Postului caci acesta-i este rolul , acesta ne face cu adevarat mai buni restul , nu-s altceva decat rahaturi 🙂 !
Observ că ați adus în discuție „pariul lui Pascal”. Raționamentul său este un argument foarte bun îndreptat împotriva ateismului: dacă crezi în Dumnezeu și El nu există, nu ai pierdut nimic, dar dacă nu crezi în El și El există, ai pierdut totul! Calculul lui este unul bun…
Trebuie totuși făcută precizarea că credința este ceva mai adânc decât este ea prezentată de multe ori.
Nu știu cum e în alte limbi, dar în română cel mai adesea verbul „a crede” este sinonim cu „a presupune”. Când zice cineva „cred că va fi așa sau altfel”, nu se înțelege o certitudine, ci o „presupunere”, o „părere”. Totuși, acest verb „a crede”, privit în sensul său primordial, teologic, totdeauna transmite o certitudine. Când un creștin spune că El crede în Dumnezeu și chiar crede cu adevărat, acolo nu mai e loc de îndoieli. Respectivul „crede”, cu alte cuvinte „știe sigur”. Deci cine crede cu adevărat în Dumnezeu, va ști sigur că El există.
Această credință nicidecum nu generează frică, în sens de „angoasă”. „Frica de Domnul” are sensul de respect deosebit față de Dumnezeu. Nu este o frică din aia care pune bariere, este o frică sfântă, în dragoste, fiindcă se manifestă prin grija credinciosului de a nu-L întrista pe Dumnezeu. Deci omul are frică de Domnul, nu în sensul că se teme să fie trăsnit în orice moment, ci se teme să nu-L întristeze pe Domnul printr-un fel sau altul. Și asta nu din prisma unor consecințe negative ce ar putea decurge de aici, ci pur și simplu nu poate trăi cu ideea că a produs tristețe Răscumpărătorului Său, trădând atâta dragoste… Se înțelege deci de ce se poate vorbi de o frică sfânta, pentru că îl ajută pe om să rămână sfânt, lângă Domnul Său.
Ce am vrut să spun prin toate acestea a fost să arăt că nu ați înțeles prea bine conceptul de „frică de Domnul”, din moment ce ați afirmat că refuzați să vă fie frică, ca și cum Dumnezeu asta ne-ar cere: să trăim toată viața anxioși, având tot felul de „angoase”. Nimic mai fals! Care tată și-ar dori ca odraslelor sale să le fie frică de el, în sensul primar al cuvântului „frică”? Cred că nimeni, în schimb orice tată își dorește să fie respectat de către copiii săi, să vadă la ei o grijă să nu aducă vreun prejudiciu prin purtarea lor numelui lor.
Asta așteaptă și Dumnezeu de la noi.
Nu știu cât de bine am reușit, dar am vrut să vă arăt că lucrurile pe plan spiritual nu stau așa cum ați dat de înțeles. Hristos, este adevărat, i-a comparat pe ai săi cu o „turmă”, dar în nici un caz nu a vrut să spună prin asta să nu mai fim raționali, din moment ce tot El ne cere să fim „înțelepți ca șerpii” (Matei 10:16).
O săptămână binecuvântată să aveți mai departe!
” orice tată își dorește să fie respectat de către copiii săi, să vadă la ei o grijă să nu aducă vreun prejudiciu prin purtarea lor numelui lor. ” Ei vezi…aici nu ne vom putea intelege vreodata eu si dumneata . Asta , pentru simplul motiv ca eu , crestinul cu ” studii ” serale , am invatzat ca respectul se castiga nu se datoreaza si ca atare , nu-i obligatoriu in orice conditii . Numele…ce-i NUMELE omule , nu cumva o chestie care ajuta pe cineva sa ne deosebeasca in multime ? Nu cumva acel ” tata ” se gandeste d e fapt la el atunci cand isi doreste cu tot inadinsul ca , copii sai sa nu aduca vreun prejudiciu… Si daca baiatul dumitale va face puscarie vreo douazeci de ani pentru…crime multiple , nu tot copilul dumitale va ramane in veci ? Daca fata dumitale va fi etichetata de catre femeile ” cumsecade ” ale societatii ca fiind prostituata …nu tot fetitza dumitale , nu tot ingerul dumitale va ramane in veci de veci ??? Daca copii dumitale Teonymusule , vor invatza mai mult sau mai putzina carte dupa care , vor intra in viata politica si…vor ajunge parlamentari…guvernanti , Presedinti de State , politicieni iar lumea de pe strazile acelei tari { nu de alta dar , chiar nu cred ca vor reusii asta in Romania } ai vor porcaii la fiecare coltz d e strada si-i vor injura zilnic si la ore d e maxima audientza nescotzandu-i din escroci , banditi , criminali etc. inclusiv pe tatal lor , aia nu tot copii dumitale vor ramane , nu tot acei copii care ti-au oferit cateva momente de fericire in schimbul a multor momente de chin ? ” „Frica de Domnul” are sensul de respect deosebit față de Dumnezeu.” Fi serios : FRICA DE DOMNUL ESTE INCEPUTUL INTELEPCIUNII dupa cum spunea „cineva ” { nu ma-ndoiesc ca-l sti } iar cu asta – culmea – chiar sunt de comun acord . Am devenit mai intzelept la peste shaptezeci de ani…trecute fix si dupa cateva intalniri…intamplatoare cu doamna in negru purtatoare d e coasa ! Saracu Hristos , mai spune si sa fim ” blanzi ca porumbeii ” insa…unde ai vazut dumneata oameni blanzi…fireste in afara cimitirelor ? P.S. Postulatul lui Pascal…pai sincer sa fiu , nu stiu daca tipul a pariat cu cineva sau cu sine despre existentza sau dimpotriva nonexistentza lui Dumnezeu insa , merg la pariu ca s-a prins in cele din urma ca , s-a inselat , c-a luat plasa iar daca o chestie dintr-astea o faci la mai putzin de 40 de ani clar , este plasa secolului ! Este de la sine inteles ca reiau urarile de sanatate maxima pe care ti le-am adresat mai zilele trecute nu din alt motiv cat…pai asa cred eu ca voi devenii un crestin mai bun ” impartzind ” ceva { in acest caz urarile de bine si sanatate } ce oricum nu ma costa nimic . 😦 😀
Un părinte, prin faptul că s-a sacrificat pentru a-și crește odrasla, și-a câștigat deja respectul acesteia. Deci și în acest caz este vorba de fapt despre un respect câștigat înainte. Ce se întâmplă însă cu acei „părinți” care nu au făcut decât să dea naștere copilului și atât? Și ei trebuie respectați de copiii pe care i-au născut? Un creștin „full-time”, nu la „seral”, fiind în situația aceasta, este dator să le dea respect chiar și în aceste condiții. La aceasta am fost chemați: să iubim și să iertam necondiționat.
În ceea ce privește relația cu Dumnezeu ca Părinte ceresc, clar că în cazul Său va fi totdeauna vorba despre un respect câștigat. Nu va fi vorba niciodată despre un respect obținut în mod „gratuit”, așa cum se poate întâmpla în relațiile interumane. Dumnezeu Și-a câștigat respectul prin ceea ce este. Ba mai mult, este Singurul care merită și mai mult, închinarea noastră.
Deci da, după învățătura creștină, respectul e obligatoriu în orice condiții. Dumnezeu ne-a chemat să fim lumină. Or, pentru a lumina, nu trebuie să mai păstrăm în noi nici o urmă de ură, răzbunare sau simplul resentiment, fiindcă toate aceste umbre, „semințe” de întuneric, riscă să stingă lumina din noi…
Cât despre nume, așa cum spunea înțeleptul: „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare” (Proverbele 22:1). Vorbim deci despre ceva mai mult decât o simplă formă de deosebire între oameni, vorbim despre esența a ceea ce este o ființă umană. Trăsătura lui dominantă, aceea îl reprezintă și îi dă în final numele. E ceva mai profund aici decât simplele apelative din buletin…
Din nou trebuie să facem deosebire între relațiile noastre interumane și relația cu Dumnezeu. Ca oameni, am fost chemați să iubim și punct. Noi suntem ființe imperfecte. De pildă, Dumnezeu poate iubi și tot El poate să se răzbune. Nimic nu Îi anulează vreo trăsătură, dreptatea și iubirea sunt la El un tot unitar. În schimb, noi ca oameni care am căzut în păcat, nu putem să iubim și să ne răzbunăm în același timp, de pildă. Nu putem decât să alegem una dintre ele, de aceea ni se cere să iubim, fiindcă doar dragostea ne ține lumina aprinsă în suflet. Toate celelalte ne „întunecă” și nu e bine.
În concluzie, este irelevant pentru relația dintre om și Dumnezeu faptul că omul continuă să-și iubească semenii, rudele indiferent cum se comportă aceștia. La Dumnezeu, care iubește absolut, dar este si drept tot la modul absolut, omul nu mai este acceptat oricum doar din prisma faptului că Domnul l-a creat. Dacă Dumnezeu ar închide ochii față de păcatele noastre, Și-ar anula dreptatea. Or așa ceva nu se poate! Și totuși de multe ori iartă. Cum așa? Iertarea aceea satisface dreptatea Lui, e făcută pe baza sângelui lui Hristos, care a murit tocmai ca să împace dragostea cu dreptatea lui Dumnezeu, luând păcatele lumii asupra Lui. Dumnezeu ne iartă deci, dar este și drept, pentru că acele consecințe ale greșelilor și păcatelor noastre există, doar că Cineva S-a oferit să le plătească în locul nostru…Iar Acel Cineva este Hristos…
Cât despre „frică” mai las un singur verset care vorbește de la sine: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.” (1 Ioan 4:18 ).
Cât despre Pascal, nu s-a înșelat deloc dacă a mizat pe existența lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă mizezi pe existența Lui, câștigi totul, iar dacă nu, pierzi totul.
Zi binecuvântată să aveți!
Omule , am o veste minunata pe care doresc sa ti-o impartasesc si dumitale : HRISTOS A INVIAT !!! Daca ãsta a reusit atunci , noi cei ce credem in El si-n cel ce L-a trimes , NEGRESIT VOM REUSI SI NOI : AMIN !!!
Mare dreptate aveți de data aceasta: Adevărat a înviat!
Vă doresc dvs. și tuturor celorlalți cititori, cu prilejul acestei mari sărbători, multe binecuvântări din partea Celui care este viu în vecii vecilor!