Războiul şi pacea divină

Motto: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27)

Câtă bucurie când primul cuvânt rostit de un copil este „mama”! Emoţiile acelui moment vor rămâne întipărite pentru totdeauna în mintea părinţilor… Şi câtă căldură se va produce în inima unei femei de acum înainte ori de câte ori este numită „mamă”. Poate cineva să-i răpească bucuria aceasta? 

Câtă tristeţe însă când tot acest cuvânt, „mama”, este, după ani şi ani, şi ultimul cuvânt rostit de aceeaşi persoană! Bărbaţi în toată firea, văzându-se în faţa morţii, să-şi strige cu ultimele puteri mama aflată la sute sau poate chiar mii de kilometri depărtare… Acum nu le mai pasă, cum poate toată viaţa le-a păsat, că ar părea ridicoli sau că ar putea fi luaţi peste picior din pricina aceasta. Tot ce mai doresc este ceea ce viaţa a avut mai curat pentru ei: imaginea acelei fiinţe pentru care ei au fost întregul ei univers. Atât mai doresc, dar nu primesc… 

Emile Betsellère, L’Oublié ! (1872), sursă

Din mărturiile celor care au luptat pe front, scene de felul acesta, în care soldaţi răniţi mortal, de obicei dintre cei mai tineri, îşi chemau mama cu disperare înainte de a-şi da ultima suflare, erau foarte comune. Nu fără temei propaganda de război încerca să se folosească tocmai de imaginea aceasta maternă sau paternă, ca să-l determine pe combatant să dea totul, chiar viaţa, pentru patrie. În unele ţări, inclusiv la noi, se vorbea despre „motherland”, adică „patria mamă”. În altele, mai ales în ţările nordice, se vorbea despre „fatherland”. Ţara era deci „părintele” soldatului, drept urmare soldatul era „dator” să-şi dea chiar viaţa pentru ea. Ce i-a scăpat însă acestei propagande e că dacă aşa stau lucrurile, patria fiindu-ne „tată” sau „mamă”, mersul firesc al lucrurilor e ca părinţii să se sacrifice, ei să-şi dea viaţa pentru copiii lor şi nu invers! Niciodată un părinte nu va cere ca fiul să-şi dea viaţa pentru el! „Patria mamă” însă o cerea cu insistenţă şi se pare că o mai cere încă şi astăzi în multe locuri…

Nu, nu susţin prin aceasta că este greşit să-ţi aperi patria în caz de război. Nu-i poţi lăsa pur şi simplu de izbelişte pe ai tăi… Greşit e însă ca lucrurile să fie lăsate să evolueze într-acolo şi odată ce conflictul a izbucnit, e mai mult decât greşit, e de-a dreptul diabolic să nu se caute curmarea lui, ci dimpotrivă să fie susţinut prin tot felul de pretexte şi tertipuri de către cei care ar putea avea un cuvânt de spus.

Uite cum oameni cu aceleaşi năzuinţe, cu aceleaşi simţăminte şi trăiri, cu aceleaşi valori, oameni care în mod normal ar fi putut fi cei mai buni prieteni, pot ajunge să se vâneze unul pe celălalt! Şi totul pentru ce? Pentru o bucată de pământ…

Banksy, No war (2003), sursă

Războiul… Din păcate, războiul este cel care poate să răpească bucuria pe care o femeie o simte ori de câte ori este strigată de cineva „mamă”… Războiul poate să răpească bucuria unei mirese de a se uni cu mirele ei la altar… Războiul poate să răpească copilăria unor copii… Războiul poate să răpească toiagul pe care se sprijină un bătrân… Războiul poate, pur şi simplu, să confişte tot ce are mai frumos viaţa pe acest pământ… Ce e cu adevărat tragic însă nu e că în tot acest timp pacea se suspendă, ci că pentru mulţi ea nu va mai fi reluată niciodată… Mulţi vor cădea pe front, alţii dintre civili vor fi victime colaterale, iar dintre cei care vor supravieţui, pe mulţi războiul îi va bântui toată viaţa… Acesta este războiul! 

Satiră de Pawel Kuczynski, sursă

Meditând la toate acestea, m-am întrebat în cele din urmă: Omul în vreme de război chiar nu mai poate fi fericit? Am ajuns astfel la concluzia că poţi avea pace în inimă în vreme de război, la fel de bine cum poţi să n-ai linişte în sufletul tău în vreme de pace… Da, există o pace pe care nimeni nu ţi-o poate lua, nici măcar războiul! Să auzi pretutindeni în jurul tău zgomot de arme şi explozii, să vezi cum aleargă oameni disperaţi într-o parte şi alta, dar tu să fii liniştit, se poate aşa ceva? Dacă Dumnezeu este cu tine, se poate… Când aparţii Cerului, nimic din ceea ce se întâmplă pe pământ nu te mai afectează…

Din fericire pentru mine, nu vorbesc din experienţa mea legat de pacea pe care o poţi avea în vreme de război, ci din a altora. Nu vreau nici să se înţeleagă că pacea pământească nu este şi ea o binecuvântare, pentru că chiar este. Dar adevărata pace, pacea despre care se vorbeşte în versetul pe care l-am luat ca motto pentru această postare, nu depinde de ea…

Sursă imagine

Şi eu, ca mulţi dintre voi probabil, am urmărit desfăşurarea evenimentelor recente de pe plan internaţional. Nici n-a trecut pandemia, că acum suntem ameninţaţi şi cu războiul… Nimic nou sub soare! Din acestea au mai fost şi oricât de mult nu ne dorim, ar mai putea fi. Tot ce contează însă în tot acest vârtej de evenimente e să ai acea pace divină în suflet. O avem? Dacă nu, nu e prea târziu s-o căpătăm…