Colindătorul

– O, ce veste minunată!
În Betleem ni s-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr’ de-nceput
Cum au zis…

-Domnule, îşi întrerupse bătrâna gazdă colindătorul, pe copii îi înţeleg. Încă mai sunt la vârsta în care există o linie subţire între basm şi realitate. Dar dumneata, la anii pe care-i aveţi, cum puteţi să vă petreceţi timpul cu astfel de copilării? Chiar nu vă e ruşine?

Se opri o clipă şi-l măsură din cap până-n picioare, apoi scoase din buzunar o bancnotă, pe care i-a aruncat-o spunându-i:

-Sau sunteţi dintre acei cerşetori care se gândesc că dacă folosesc tertipul Crăciunului vor avea mai mult succes? Luaţi-i, îi zise sever arătând spre bani, şi să nu vă mai prind pe aici!

-N-am venit pentru bani, îl refuză politicos colindătorul, ci ca să vă aduc Vestea Bună!

-Ce veste bună, domnule? aproape că urlă gazda.

Străinul tăcuse pentru o clipă, apoi i-a răspuns la fel de calm ca până atunci, ba chiar îi şi zâmbise:

-Vestea că S-a născut Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Hristos Mântuitorul nostru…

-Ce Mesia, domnule? Ce Fiu al lui Dumnezeu? Ce Hristos? Ce Mântuitor? Ce-mi tot îndrugaţi acolo?

De data aceasta, bătrânul a urlat de-a binelea. Dar deşi ştia că exagerase, n-avea de gând să-şi ceară scuze. Nu el s-a prezentat la uşa acestui domn, ci acest străin a venit în casa lui… Totuşi, hotărî să încerce, pe cât posibil, să nu mai ridice tonul:

-Mai întâi să-mi demonstraţi că există Dumnezeu şi apoi să-mi vorbiţi despre Fiul Său! Daţi-mi o singură dovadă că Dumnezeu există, iar eu voi deveni cel mai mare slujitor al Său!

–Faptul că mă vedeţi aici,  îi răspunse colindătorul, este o dovadă că El există!

-Dumneata chiar aveţi haz! izbucni în hohote de râs bătrânul. Faptul că mă vedeţi pe mine aici este o dovadă şi mai mare că Dumnezeu nu există. Dacă aţi şti cât îl înjur pe Dumnezeu! Cât e ziua de lungă, Cel de Sus primeşte de la mine numai vorbe de ocară… Dacă ar fi existat cu adevărat, m-ar fi trăznit de mult. Nu am nici o îndoială…

-Faptul că vă mai bucuraţi încă de viaţă, îi răspunse colindătorul cu acelaşi zâmbet cald pe faţă, deşi vă comportaţi astfel, este o dovadă că Dumnezeu există şi este Dragoste şi Iertare!

La auzul acestor cuvinte, bătrânul n-a mai putut să se abţină să nu-i ofere străinului o mostră din acele înjurături şi expresii blasfemitoare cu care obişnuia să-l „ocărască” pe Dumnezeu. Se „răcorise” astfel, apoi a reluat dialogul cu interlocutorul său:

-Să zicem că Dumnezeu există. Ce spune despre El faptul că eu, dumneata şi întreaga lume ne bălăcim în cloaca asta existenţială, doar pentru că părinţii noştri, Adam şi Eva, au greşit o singură dată, mâncând din fructul oprit? Dacă Dumnezeu este Dragoste şi Iertare, aşa cum susţineţi, de ce nu i-a iertat pe Adam şi pe Eva?

-Dar Adam şi Eva au fost iertaţi… zise străinul.

-Nu mă refer la iertarea care a venit după câteva mii de ani prin jertfa lui Hristos! zâmbi sarcastic gazda, simţind că şi-a pus interlocutorul în încurcătură. Era însă doar o părere:

-Adam şi Eva nici n-au plecat din Grădina Edenului, că Dumnezeu avea deja în plan reabilitarea lor. Oare nu i-a zis El şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15)?

-Lăsaţi-mă, domnule, cu teologia asta de trei lei! îi răspunse iritat bătrânul. Aşa sunteţi toţi, vă pune omul o întrebare logică, iar voi în loc să-i răspundeţi simplu, îl îmbârligaţi cu interpretări stupide. Răspundeţi-mi clar: dacă Dumnezeu este Dragoste şi Iertare, de ce nu i-a iertat pe Adam şi Eva chiar atunci, în acel moment?

Însă, oricât de mult îl încolţise, spre enervarea gazdei, străinul nu dădea deloc semne că va depune armelor, aşa cum făceau toţi ceilalţi cu care ţinea astfel de polemici:

-Putea Dumnezeu să ierte păcatul adamic încă din faşă? Biblia spune că El este atotputernic, deci putea. Dar, în înţelepciunea Sa, Dumnezeu, care este Tatăl nostru, a dorit ca ai Săi copii să înveţe ceva din greşeala lor, suportând consecinţele ei. Apoi, mai este vorba şi despre „liberul-arbitru”…

– Domnule, strigă bătrânul, vă auziţi ce vorbiţi? Dacă ai mei copii greşesc, iar eu îi alung de-acasă, asta mă face pe mine „înţelept”?

Străinul îi zâmbise iar. Parcă ar fi avut un scut, nimic nu părea să-l tulbure, nici ironiile, nici batjocura, nici măcar blasfemiile:

-I-a alungat Dumnezeu pe Adam şi Eva din Grădina Edenului? Da! I-a părăsit El? Niciodată!

La auzul acestui răspuns, gazda simţea că nu mai are replică. Pentru prima dată logica sa, pe care o considera de neclintit, părea că începe să scârţâie. Cu nici un chip nu trebuia să-l lase pe acest „neica nimeni” să-i închidă gura. El, un ateu convins de când se ştie, unul care a devorat opera marilor filosofi ai lumii, care a studiat istoria religiilor şi cunoaşte bine Biblia şi alte cărţi religioase, nu putea să permită una ca asta:

-Dumneata ori sunteţi orb, ori nu vreţi să vedeţi! Nu v-aţi întrebat niciodată ce căuta un animal malefic ca acel şarpe în Grădina Edenului, acolo unde Biblia spune că toate erau „bune”? Tot Biblia spune că Dumnezeu este omniscient, cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul omenirii. Credeţi oare că Dumnezeu nu ştia încă de când a poruncit ca roadele pomulului cunoştinţei binelui şi răului să nu fie consumate, că omul va încălca această poruncă? Atunci, de ce S-a arătat surprins şi dezamăgit când a văzut că omul nu-L ascultase? Apoi, oare Adam şi Eva au fost vinovaţi că s-au dovedit slabi şi au căzut pradă ispitei sau Dumnezeu, fiindcă i-a creat astfel? Dacă am în mine porniri păcătoase, dacă îmi place să fumez până se înnegresc plămânii, să beau până nu mai ştiu de mine, dacă îmi plac femeile, dacă sunt mândru, e vina mea sau a Celui care m-a creat aşa?

Gazda se oprise. Prea multa patimă pe care o punea în discurs a început să-l obosească. Apoi, ardea de nerăbdare să afle ce avea să-i mai răspundă de data aceasta colindătorul:

-Pot exista porniri păcătoase în noi, ele sunt rodul păcatului şi fac parte din firea pământească, dar Dumnezeu a pus în noi puterea de a le învinge. De asemenea, şarpele nu i-a obligat pe primii oameni să guste din rodul acelui pom şi nici pe noi nu ne poate obliga cineva să păcătuim. Dar nici să facem binele nu putem să fim obligaţi. Vedeţi dumneavoastră, Dumnezeu nu este un dictator, o entitate care îşi impune voinţa asupra oamenilor cu forţa, ci un Suveran care respectă voinţa noastră!

-Nu este un dictator? râse sarcastic bătrânul. Pentru mine, Dumnezeu este cel mai mare dictator! Ca împăraţii romani de altădată, care priveau nepăsători cum se scurgea sânge nevinovat în arene, la fel şi Dumnezeu stă şi priveşte nepăsător, de undeva de sus, cum se scurge sânge nevinovat pe pământ, intervenind doar pentru a decide soarta victimei printr-un semn arătat morţii: „mai lasă-l” sau „termină-l”! Dacă aţi şti dumneata câţi oameni mor de foame chiar în această clipă, câţi oameni buni mor în chinuri chiar acum! Dacă Dumnezeu există şi este bun, de ce nu intervine? De ce îi lasă să sufere şi să moară ca nişte câini?

-Dumnezeu, îi răspunse cald străinul, nu ne dă niciodată peste puterile noastre! Apoi, la El nimic nu este la voia întâmplării. Şi suferinţa o îngăduie, deci, cu un scop. Ea este spre binele celor care-L iubesc pe El. Dumneata spuneţi că Dumnezeu nu intervine când oameni buni mor prematur, dar eu cred că tocmai atunci Dumnezeu intervine cel mai mult! Atunci El îi ia şi îi aduce în Ceruri, acolo unde vor fi mângâiaţi, unde nu vor mai cunoaşte păcat, suferinţă sau moarte, ci vor trăi şi vor fi fericiţi nu 10 ani, nu 100, ci o veşnicie!

-Dumneata nu ştiţi ce vorbiţi! Nu ştiţi ce vorbiţi! strigă bătrânul, apoi îşi luă capul în mâini. A stat aşa o lungă perioadă de timp până ce şi-a ridicat, în sfârşit, privirea spre interlocutorul său:

-M-aţi crede dacă v-aş spune că soţia mea a fost cel mai credincios om din câţi am cunoscut până acum? În fiecare zi se trezea cu Dumnezeu în gând şi se culca cu Dumnezeu în gând… De când mă ştiu, niciodată n-am crezut în Dumnezeu! Ea îmi era zeiţă şi o veneram aşa cum Îl veneraţi dumneata pe Dumnezeu… Nici în Rai n-am crezut niciodată, dar soţia mea credea atât de mult încât aducea ea Raiul pe pământ. Îl aducea, dar nu pentru ea, ci ca să mi-l ofere mie, necredinciosului…

Bătrânul se oprise. Se temea să nu devină prea intim cu acest străin. Se întoarse, aşadar, la atacurile şi tonul de până atunci:

-Ştiţi ce s-a întâmplat cu soţia mea? Pentru că toată viaţa a fost o sfântă, Dumnezeul ei a „răsplătit-o” cu o boală incurabilă. Repet, niciodată n-am crezut în Dumnezeu, dar asta n-a mai contat atunci. În acele momente, pentru prima dată în viaţa mea am făcut rugăciuni în care L-am implorat pe Dumnezeu să ia suferinţa ei şi să mi-o dea mie, să ia viaţa mea şi să i-o dea ei… Spuneţi-mi acum, cum să nu-L înjur pe acest Dumnezeu care a lăsat-o să se usuce până ce, în cele din urmă, a murit în braţele mele, în chinuri? De ce n-a ascultat rugăciunea mea? De ce a lăsat-o să moară?

O lacrimă se prelinse pe obrazul ridat al bătrânului, dar a fost ştearsă repede. În schimb, faţa străinului parcă începuse să strălucească. Cu glasul aproape şoptit, ca şi cum i-ar dezvălui o taină, acesta îi răspunse:

–Sunt oameni atât de buni încât nici măcar Paradisul nu mai are răbdare să-i mai aştepte. De aceea sunt luaţi dintre noi atât de prematur…

La auzul acestor cuvinte, bătrânul nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. Cum ar fi putut el să-l contrazică? Avea dreptate… Atât de bună a fost soţia lui încât nici Paradisul n-a mai avut răbdare s-o mai aştepte! Atât de bună a fost!

Străinul a vrut să se apropie, probabil pentru a-l consola, dar gazda n-avea chef de „sentimentalisme”. Ridică mâna, arătând spre uşă, şi-i ceruse fără să-l privească:

-Pleacaţi!

Colindătorul plecă într-adevăr, dar nu înainte de a-şi lăsa cartea de vizită, spunând bătrânului să-l caute dacă va dori vreodată să mai discute cu el.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Se lăsase seara, iar bătrânul încă nu se ridicase din fotoliul în care s-a aşezat încă de dimineaţă, când îl colindase acel străin. Discuţia cu acesta, răspunsurile lui, îl tulburaseră peste măsură. Gândul că poate colindătorul are dreptate încerca să se strecoare în mintea sa de ateu. Dar ateismul a învins şi de această dată… Nici măcar soţia sa, care a fost o sfântă, n-a reuşit să-l convingă de existenţa lui Dumnezeu, cu atât mai puţin nu va reuşi acest străin! E bătrân şi, după o viaţă fără fiinţe imaginare, doar n-o să dea acum în „mintea copiilor”…

La un moment dat, privirea i se opri pe cartea de vizită lăsată pe masă de colindător şi hotărî să-l sune pentru a-i arăta că n-a reuşit să-l „ducă de nas”. Nu merge cu unul ca el! A format numărul, dar îi răspunse o voce de femeie care, după ce a fost rugată să-l dea pe bărbat la telefon, i-a dat un răspuns care i-a îngheţat sângele în vene:

-Îmi pare rău, dar domnul a decedat ieri…

Bătrânul simţea că ameţeşte… Dintr-odată au început să i se deruleze în minte schimburile de replici pe care le-a avut cu acel străin, până ce atenţia i s-a oprit asupra unei singure fraze:

–Faptul că mă vedeţi aici este o dovadă că El există! Este o dovadă că El există! Că El există! El există! Există!