Călătorind printre gânduri şi culori

Motto: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” (Pildele sau Proverbele lui Solomon 9:10)

Oamenii sunt ca frunzele care fie unele încă verzi, toamna tot cad…

Ateul: Omul este ca o frunză care se desprinde din creanga unui pom, pe care vântul o poarta pe tărâmuri necunoscute, o înalţă şi o coboară când nici nu se aşteaptă, până când o lasă la pământ, de unde nimeni n-o mai ridică. Nu frunza a vrut sa se desprindă, nu ea a vrut sa rămână la pământ. Totul a fost atât de frumos, dar totul a durat atât de puţin…

Creştinul: Nu uita că sfârşitul frunzei despre care vorbeşti nu este la pământ…

Sursă foto

Unii copaci se usucă cu totul dacă le tai o singură creangă, în schimb, în cazul altora, poţi să îi tai de tot, vor înfrunzi din nou, atât timp cât rădăcina absoarbe seva din sol. Ceea ce este minunat este că Dumnezeu a vrut să-i protejeze pe cei mai firavi, de aceea nu vor fi găsiţi alături de cei care sunt expuşi atâtor pericole, vor avea un alt climat, un alt sol, specific supravieţuirii lor. La fel sunt şi oamenii…

Spor de onoare

Motto: „Leneşul nu-şi frige vânatul, dar comoara de preţ a unui om este munca”. (Pildele sau Proverbele lui Solomon 12:27)

Primul semn al maturizării în viaţa unui om este conştientizarea responsabilităţilor. Treptat sau din senin, în cazul unor experienţe tragice, se produce un fel de declic şi începem să vedem lucruri care până atunci ne-au scăpat, deşi erau atât de evidente. Aşa am realizat că bucata de pâine de pe masă nu apărea acolo de nicăieri, că papucii, hainele pe care le purtam n-au fost găsite de către părinţii noştri aruncate undeva, la o margine de drum, cu tot cu etichete şi că într-adevăr, or fi unii bani făcuţi din hârtie, dar asta nu înseamnă că cresc în copaci… Bucata aia de pâine şi supa care nu prea ne plăcea am înţeles că însemna muncă, trudă chiar. Acea haină pentru care poate am insistat, pentru că era de firmă, am înţeles mai târziu că a costat de fapt zile întregi petrecute de către un tată pe un şantier în canicula verii sau în alte domenii de activitate în condiţii destul de severe. Pentru că, la urma urmei, ce sunt banii? Doar un termen abstract care ascunde o realitate concretă: munca…

Stone pickers, midday, de George Clausen, sursă

Am înţeles cu adevărat toate aceste lucruri mai ales după ce ne-a venit şi nouă rândul să muncim. Nu ştiu câţi se pot lăuda c-au reuşit să găsească jobul perfect, adică să facă ceea ce le place şi să mai fie şi plătiţi pentru asta şi încă foarte bine. În realitate, tind să cred că majoritatea dintre noi muncim unde muncim pentru că n-am reuşit unde ne-am propus iniţial. Ce să facem? Trebuie să trăim şi noi cumva şi dacă n-a fost să fie într-un birou la patru ace, aşa cum poate ne-am dorit, fie şi în trening în spatele unei tarabe, fie oriunde, numai să fim plătiţi decent. E bine şi aşa până vom reuşi ce ne dorim… Şi uite aşa, chiar dacă nu ne regăsim în acele activităţi, chiar dacă poate nici salariul nu este unul de invidiat, ne împăcăm astfel cu gândul că e doar ceva temporar… Dar dacă trec ani şi realizăm că ne-am înşelat?

Lucruri înţelese prea târziu

Motto: „Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat”. (Pildele sau Proverbele lui Solomon 15:15)

S-au adunat deja destul de mulţi ani de când am lăsat în urmă copilăria sau, mai bine spus, ea m-a lăsat pe mine şi totuşi momentele trăite atunci, provocările vârstei, satisfacţiile şi neajunsurile avute îmi apar atât de vii în minte! De parcă mai ieri m-am confruntat cu ele… Ciudat sentiment: au trecut aproape 15 ani de când am terminat liceul, dar eu tot mai visez că sunt la şcoală, tot mai visez că trebuie să pregătesc nu ştiu ce temă la limba română sau să rezolv o problemă la matematică. Mă frământ şi nu realizez pe moment că este un vis… Totul este atât de aievea! De fapt, ce mi-e că au trecut 15 ani? Probabil că dacă voi trăi şi 80 de ani, tot mă voi visa copil fiind, având pe umerii săi unica responsabilitate: şcoala. N-am ce face, copilăria se duce, dar mai lasă ceva din ea undeva în noi, în subconştient. Putem să îngrădim acel ceva cât vrem, până la urmă tot găseşte o cale să iasă afară şi să se joace cu noi. Iar această cale este, de cele mai multe ori, visul…

Sursă foto

Ce-i drept, la urma urmei e un sentiment plăcut ca, după atâţia ani, să retrăieşti, fie şi prin vise, frânturi din copilărie. Depinde însă ce fel de copilărie ai avut…

Cât despre mine, am avut o copilărie frumoasă, deşi au fost multe frământări şi destul zbucium. Sunt foarte multe particularităţi din această perioadă din viaţa mea care pot spune că sunt de invidiat pentru copiii de acum. Din nefericire însă, sunt şi lucruri din acea vreme pe care le regret. Multe nu le-am înţeles atunci. Le-am înţeles eu pe urmă, dar a fost prea târziu…

Unul dintre aceste regrete este că n-am ştiut să apreciez adevărata valoare a lucrurilor…

Copacul

Motto: „‘Doamne, i-a răspuns vierul, ‘mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.'” (Luca 13:8-9)

Privesc la mine tulburat
Şi-mi spun: E toamnă iară!
Frunzele mi s-au îngălbenit pe cap,
De vânturi reci sunt clătinat,
Pustiul mă-mpresoară…

Caut să găsesc un rod,
Dar crengile-mi sunt goale…
Mereu flămând şi fără somn,
Trudit-am o viaţă ca un rob…
Cum a fost posibil oare?

Sursă foto

Doruri, idealuri s-au dus cu toţii.
Cine coroana o să-mi mai scalde?
Ce ironie a sorţii!
Luat-au ce aveam mai bun, hoţii
Şi-au plecat în ţările calde…

Întuneric şi lumini

Motto: „Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. (Matei 18:3-4)

-Domnule, oare de ce secunda se numeşte secundă?

Străinul tresări, de parcă cineva tocmai îl trezise din somn. Se întoarse să vadă cine îi întrerupse gândurile. Văzu însă un copil pe bancă, lângă el, şi se liniştise.

-Secunda, îi răspunse după o pauză de reflecţie şi pe un ton cât se poate de serios, de parcă i-ar fi vorbit unuia dintre studenţii săi şi nu unui copil, este un fel de undă… Ştii ce-i o undă, nu-i aşa? Uite, priveşte puţin râul din faţa noastră. Vezi acele mici mişcări ale apei de la suprafaţă? Ele sunt unde ale râului… Vezi tu, şi secunda este tot o undă, dar o undă fără apă, adică seacă, cu alte cuvinte pe care n-o poţi vedea, o undă invizibilă a timpului. Înţelegi? Secundă=sec undă, adică undă seacă.

Improviza… Băiatul însă făcu ochii mari şi rămase puţin cu gura întredeschisă. Era pentru prima dată când un adult reuşea să răspundă atât de clar la întrebările sale de multe ori sâcâitoare pentru ceilalţi.

-Domnule, îndrăzni din nou după un scurt moment de tăcere, oare de ce mama se numeşte mamă?

Îi atrase atenţia, pesemne, un copilaş care-şi striga de zor mama…

Bătrânul îl privi din nou cu luare aminte, se scărpină puţin la tâmplă şi-i răspunse:

-De ce se numeşte mama aşa? Pentru că ea ne-a dat viaţă… Ori de câte ori spunem acest cuvânt recunoaştem totodată că ne avem datorită ei…  Înţelegi? Mama= mă am, m-am, mam’a, mama…

Primăvara un pic mai întârzie

Motto: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui”(Eclesiastul 3:1)

Nu ştiu cât va mai fi frig, mohorât, rece,
Ştiu doar că e Aprilie…
Tot greul curând va trece,
Primăvara un pic mai întârzie!

Nu ştiu cât va mai fi cerul întunecat,
O zi, două, zece? Fie!
Un lucru ştiu neînduplecat:
Primăvara un pic mai întârzie!

Sursă foto

Scurtcircuite mentale

Motto: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 14:1)

La începutul anilor ’90, fratele meu cel mai mare, care a urmat un liceu cu profil tehnic şi era pasionat de domeniul electronic, a adus acasă şi a instalat un radio. Era, dacă nu mă înşel, pentru prima dată când familia noastră intra în contact cu acest fel de invenţii tehnologice. Eram prea mic pe atunci ca să înţeleg multe, dar acea cutie dreptunghiulară de lemn lăcuit, având în partea din faţă o suită de găurele aşezate simetric, mi-a rămas întipărită în minte până astăzi. Mă holbam la ea şi mă tot întrebam cum poate acea cutie să vorbească…

Anii au trecut, dar am rămas acelaşi copil curios de atunci. Nu, nu mă mai „holbez” la lucruri, chiar dacă le văd pentru prima dată, dar tot sunt curios cum au apărut, pe ce principii şi cum anume funcţionează. Voi nu?

Chiar nu v-aţi întrebat niciodată cum anume poate un aparat să capteze unde şi să redea sunete produse la mii şi mii de kilometri depărtare? Sau cum pot nişte bucăţi de plastic şi metal să imprime pe hârtie, atât de exact şi de rapid, cu mult mai rapid decât ar putea-o face cel mai bun pictor din lume, peisaje, portrete, culori? Sau cum poate un dispozitiv să stocheze secvenţe de trăiri şi apoi să le redea aievea pe o sticlă ori de câte ori simţi nevoia să le priveşti? Cum au apărut aceste aparate electronice şi cum anume reuşesc să facă toate acestea? 

Sursă foto

Nu ştiu câţi îşi pun astfel de întrebări când folosesc aceste obiecte „inteligente”. La urma urmei, mi-ar replica unii, poţi dormi liniştit şi dacă nu ştii cum a apărut şi nu înţelegi cum anume funcţionează acel telefon pe care-l butonezi toată ziua… Aşa o fi, dar nu strică să căutăm să ne dezvoltăm câmpul cunoaşterii ori de câte ori avem ocazia. De aceea, şi pentru cei care sunteţi interesaţi de acest subiect, dar şi pentru cei care nu prea sunteţi, astăzi vă propun tuturor un răspuns ştiinţific la astfel de întrebări…

Fiindcă nici eu n-am o pregătire tehnică, nu voi aduce în atenţia voastră decât o teorie, urmând ca dvs. să decideţi dacă ar putea fi una validă. Pentru aceasta, voi lua ca studiu de caz laptopul de la care vă scriu aceste rânduri, el fiind un dispozitiv mai complex, care poate să îndeplinească şi funcţii de telefon, de radiou, de TV, de cameră audio-video, de maşină de scris etc. etc.

Viaţa

Moto: „Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trec iute, şi noi zburăm” (Psalmul 90:10)

Viaţa e un cuptor,
Ard în el vise, aşteptări, mândrie…
Căci numai în jarul lor,
Doar atunci se coace pâine…

Viaţa e o furtună,
Vin fulgere, tunete, vânt…
Dar dacă ai rădăcina bună,
Nu te doboară la pământ…

Sursă foto

Vigilenţa ca stil de viaţă

Moto: „Şi voi fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca 12:40)

Este pentru prima dată când îmi încep postarea direct cu un filmuleţ sugestiv pentru tema de discuţie aleasă, atât de mult am apreciat dedicarea acestor oameni!

Este vorba despre un meci de fotbal de la campionatul mondial care a avut loc în 2018, în Rusia. Pentru un loc în semifinale se luptau atunci Croaţia şi ţara gazdă. Meciul s-a încheiat la egalitate şi au urmat apoi lovituri de departajare. Ei bine, chiar în momentul în care un jucător croat se pregătea să execute penalty-ul care putea aduce victoria ţării sale, chiar atunci a sunat alarma în această unitate de pompieri! Şi, după cum se poate vedea, nu este vorba doar despre nişte spectatori pasivi, unii chiar erau îmbrăcaţi cu tricoul echipei. Cu toate acestea, din momentul în care s-a auzit alarma, unul măcar nu a mai căutat cu privirea spre ecran, darămite să mai zăbovească puţin să vadă deznodământul partidei. De ce? Pentru că în urma intervenţiilor avute, acei pompieri au înţeles mai bine decât oricine că până şi o secundă în plus poate face diferenţa atunci când viaţa cuiva este în pericol şi nici un meci din lume nu poate fi mai important decât viaţa semenului nostru. Ca şi creştin, trebuie să recunosc că am de învăţat de la devotamentul lor…

Funii de dragoste

Moto: „I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste” (Osea 11:4)

Toată viaţa ai visat să dai lovitura şi să te îmbogăţeşti. La urma urmei, ce-i rău în a avea bani? Să poţi să cumperi tot ce vrei, să conduci orice maşină vrei, să te duci şi să vezi cu ochii tăi tot ce are mai frumos planeta Pământ… Ce e greşit în toate acestea? Fie, poate nu chiar unul din topul celor mai bogaţi oameni din lume, dar măcar aşa, un bogat local. Măcar să poţi să-ţi faci planuri de viitor, planuri normale, nimic extravagant, fără să te temi că poate nu vei avea cu ce să le realizezi… Sau, ca să nu ceri prea mult, măcar să ai suficienţi bani încât, zici tu, să scapi pentru totdeauna de grija zilei de mâine şi să te bucuri cu adevărat de viaţă… Ai visat şi te-ai luptat o viaţă având acest scop. Rezultatul? Este adevărat, nu mori de foame, dar banii abia îţi ajung să plăteşti pentru un acoperiş modest deasupra capului şi pentru mâncare. Şi asta nu că n-ai avea potenţial să faci avere, alţii au reuşit având o bază mult mai slabă decât tine din toate punctele de vedere. Pur şi simplu ţie nu-ţi iese oricât de mult te străduieşti şi asta îţi produce multă frustrare şi durere…

Sursă foto