Motto: „M-am uitat şi, sculându-mă, am zis mai-marilor, dregătorilor şi celuilalt popor: „Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre şi pentru casele voastre!” (Neemia 4:14)
Dacă cineva din afară ar încerca să pătrundă psihologia poporului român, foarte probabil şi-ar prinde urechile. România este una dintre cele mai frumoase ţări de pe glob şi nu o spun eu, că aş fi subiectiv, o spun majoritatea străinilor care o vizitează şi care au văzut suficient de multe ţări ca să poată face comparaţii. Cu toate acestea, este una dintre cele mai neapreciate ţări de către proprii ei cetăţeni… România este o ţară cu potenţial, dispune de resurse la care alte naţiuni doar visează. Cu toate acestea, este una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană. Conform unor studii făcute recent, România este cea mai religioasă ţară din Europa, cu toate acestea este una dintre cele mai corupte ţări de pe continent şi cu o rată a avorturilor de două ori mai mare decât media europeană! Încearcă s-o pui într-un şablon, încearcă numai, te va surprinde cu orice ocazie şi, din păcate, de cele mai multe ori n-o va face în mod plăcut… Dar ajunge! De ce trebuie să ne ascundem mereu şi mereu în spatele acestui cuvânt abstract „România”? România suntem eu şi tu. Nu este vorba de ea, este vorba de noi…
Constantin Daniel Rosenthal, „România Revoluţionară”, sursă
Să fiu sincer, deşi sunt român, şi mie mi-e greu să pătrund psihologia acestei naţiuni. De multe ori stau şi mă întreb: Mai are oare ceva sfânt acest popor? Sunt multe lucruri pe care le văd la concetăţenii mei şi pur şi simplu nu le înţeleg… De pildă, nu ştiu un alt popor care să folosească atât de multe invective cu referire la această fiinţă atât de dragă sufletului unui om: Mama… Poate nu am cercetat suficient, dar refuz să cred că vocabularul altei naţiuni ne întrece în numărul de înjurături şi vulgarităţi folosindu-se de cuvântul „mamă”. Când ceva produce deranj, se înjură de mamă, când cineva este de vină, iarăşi se înjură de mamă. În fiecare zi alături de vinovat, şi mama lui este suduită şi încă cu atâta sete! Mă doare numai când mă gândesc, fiindcă ştiu ce înseamnă o mamă… Dar unii o amintesc de parcă mama ar fi vinovată de tot răul care se întâmplă în lume. Aşa este ea răsplătită pentru că a dat viaţă…
Nicolae Grigorescu, „Ţărăncuţe (De la fântână)”, sursă
E drept, lucrul acesta nu se întâmplă doar la noi, ci în multe alte popoare. Totuşi, din păcate, tot la noi se folosesc şi invective care cu greu le mai găseşti echivalent în alte limbi. Practic, în unele ţări ele lipsesc cu desăvârşire şi poate multe dintre ele nici nu sunt atât de religioase cum noi, ca români, ne pretindem a fi.
Nicolae Vermont, „Rugăciune”, sursă
95% dintre români au declarat că cred în Dumnezeu şi totuşi mulţi înjură de sfinţi şi rostesc cu sete sudălmi făcând referire chiar la numele lui Hristos şi la Dumnezeu Tatăl. N-am crezut că unii pot înjura atât de urât până să-i aud şocat chiar eu, cu urechile mele. Cel mai dureros e că mulţi dintre ei o fac chiar şi fără să fie provocaţi. Pentru ei a devenit o obişnuinţă, un fel de tic verbal… Şi totuşi, dintre aceştia destui se consideră oameni religioşi, poate mai merg şi la biserică din când în când…
Încerc să înţeleg de ce stau lucrurile aşa în ţara noastră, dar după cum am afirmat mai sus, nu este deloc uşor. România este şi probabil va rămâne mereu aşa, o ţară a contrastelor. În ciuda tuturor neajunsurilor ei însă, mărturisesc că îmi este dragă. Este locul în care am văzut lumina zilei şi îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că a ales să mă nasc aici. Îmi plac munţii ei, mă hrănesc din câmpiile ei mănoase, apele ei sunt atât de multe şi sănătoase, potolesc setea omului, dar şi a pământului… Apreciez până şi românul tipic, acel cetăţean autentic, cumsecade, inventiv, foarte talentat, modest, având mereu grijă să nu deranjeze pe cineva… Într-adevăr, din păcate, tot mai rar găseşti aşa români…
Îmi place mult şi imnul. Da, fără lipsă de modestie, avem unul dintre cele mai frumoase imnuri de stat. Ce-aş mai putea spune despre linia melodică? Se simte c-a fost preluată de la un imn bisericesc cunoscut în epocă, „Din sânul maicii mele”. Dar versurile… Nu ştiu dacă Andrei Mureşanu şi-a imaginat vreodată că mesajul său central, acel îndemn „Deşteaptă-te, române!”, va deveni un laitmotiv al naţiunii române. Din păcate, acest mesaj a fost totdeauna actual, rămânând la fel inclusiv şi astăzi. Se pare că aceasta este una dintre marile noastre metehne ca popor, şi anume letargia, apatia, de care cei care ne vor răul s-au folosit mereu şi vor încerca să se mai folosească încă dacă românul nu va avea de gând, în sfârşit, să se deştepte…
În ultima vreme însă, un alt vers din imnul naţional mi-a atras atenţia, şi anume: „Viaţa-n libertate ori moarte! strigă toţi”. Îmi place să cred că Mureşanu a intuit aici un alt laitmotiv al poporului român, şi anume dorinţa de libertate. Ca popor, mai mereu am fost la cheremul altor state. Am devenit independenţi ca stat abia în 1878, iar românii din Basarabia (îi amintesc şi pe ei, deşi în 1940 ajung iar sub ocupaţie străină), Transilvania şi Bucovina abia din 1918, când are loc Marea Unire. Ulterior, părinţii şi bunicii noştri au cunoscut iar tirania în vremea comunismului. Noi însă, cei care am crescut după căderea comunismului, chiar nu ştim ce înseamnă să nu fii liber în propria ta ţară. N-aş vrea să aflăm asta tocmai acum…
Privesc astăzi cu stupoare cum libertatea este pusă pe plan secund. Cu pretextul că este pentru „viaţa” cetăţeanului, se calcă în picioare drepturi care până mai ieri erau considerate inalienabile. Şi asta nu în Coreea de Nord sau alte dictaturi notorii, acolo tot timpul a fost aşa, asta se întâmplă astăzi până şi în acele ţări din vestul Europei care până acum dădeau altora lecţii de libertate şi democraţie. O cortină neagră şi grea se lasă peste întreaga lume, dar din cauza fricii, nu toţi o pot vedea. Ba mai mult, unii chiar au ajuns să considere aceste măsuri care se iau, specifice mai degrabă regimurilor totalitare, ca fiind normale…
Aş fi rupt de realitate dacă aş pretinde ca statul să stea cu mâinile în sân şi să privească cum cetăţenii săi cad pe capete din cauza acestui virus. Dar totdeauna trebuie să fie nişte limite peste care să nu se treacă, indiferent de riscuri. Nu, nu este pentru prima dată când omenirea trece prin pandemie. A trecut şi de altele cu mult mai grele, dar fără certificate, fără discriminare, fără abuz în scopul apărării vieţii. A trecut peste, a lăsat totul în istorie şi şi-a reluat cursul ei firesc…
Unii poate mă vor acuza că sunt insensibil şi nerecunoscător. Acum avem „pârghii” care nu existau altădată şi pentru a salva vieţi, de ce să nu le folosim la maximum, fără să mai ţinem cont de drepturi şi libertăţi, fie ele considerate, în mod normal, fundamentale? Poate dacă omenirea ar fi avut aceste „pârghii” şi înainte şi ar fi luat aceleaşi măsuri care se iau acum, n-ar mai fi murit atât de mulţi oameni de ciumă şi de alte epidemii… Eu însă mă întreb liniştit: s-ar merita, în scopul apărării vieţii, să transformi o lume într-o distopie? Cu alte cuvinte, s-ar merita ca, dacă vrea să trăiască, omul să nu mai fie liber să socializeze, să meargă oriunde doreşte, să-şi aleagă calea, să spună ce gândeşte, pe scurt, să nu mai fie liber să fie ceea ce este, om? Nici Dumnezeu nu trece peste libertatea fiecăruia de a alege, cine este omul de încearcă să treacă peste ea?
Poate voi fi acuzat şi că exagerez. La urma urmei, nu sunt aceste măsuri valabile doar în pandemie? După ce se termină tot acest coşmar, libertatea îşi poate relua nestingherită locul… Să fie aşa, dar observ că a ajuns deja să se pună problema ca unele măsuri restrictive să rămână valabile şi după. Mulţi au trâmbiţat deja că „lumea nu va mai fi la fel„… De ce? Pentru că trebuie să fim pregătiţi, chipurile, ca să nu mai fim luaţi prin surprindere de alte pandemii…
Oricum va fi, eu nu pot separa viaţa de libertate. Nu pot s-o fac nici măcar pentru o secundă. Fără libertate, nu există adevărată viaţă, există doar o simulare fadă a ei. Mă rog Domnului să nu ajungem iar în situaţia în care au fost înaintaşii noştri şi să realizăm pe propria piele câtă dreptate aveau când strigau din toţi rărunchii:
Viaţa-n libertate ori moarte! strigă toţi.
Nu, asta nu este o lozincă patriotardă! Este parte a imnului nostru, care ne defineşte ca popor. Trebuie deci să fim consecvenţi şi să ni-l asumăm. Dumnezeu să binecuvânteze România!
Vă las în final o strofă dintr-un poem de Andrei Mureşanu, acest poet al neamului a cărui operă este, din păcate, foarte puţin cunoscută şi un manifest la care subscriu pe deplin…
„Frumos e omul, Doamne, cu inima curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!”
(Andrei Mureşanu, „Omul frumos”)
Lumea lui Teonymus 