Despre iertare

Înainte ca cineva să ajungă medic, să poată trata bolnavii, să prescrie reţete şi să facă operaţii, a trebui să se pregătească ani întregi pentru această profesie. Înainte ca cineva să ajungă la catedră, a trebuit el însuşi să treacă printr-o şcoală şi prin mai multe examene. Chiar şi cea mai neînsemnată meserie necesită mai întâi o instruire. În schimb, nimeni nu a fost instruit dinainte pentru „meseria” de om. Omul se naşte, păşeşte în viaţă, total „nepregătit”…

Pe om nu l-a învăţat nimeni dinainte ce este viaţa, ca să ştie la ce să se aştepte. Nici un soldat nu este aruncat pe câmpul de bătălie înainte să fie instruit. Dar pe om nimeni nu l-a „instruit” dinainte pentru „câmpul de bătălie” al vieţii. Nimeni nu l-a pregătit dinainte să fie un copil bun, a ajuns copil şi abia apoi a trebuit să înveţe, să fie un adolescent bun, un tânăr capabil, un adult responsabil, un bătrân înţelept. Omul este obligat să înveţe totul din mers, fiindcă este pus mereu în faţa „faptului împlinit”. Acesta este „destinul” omului, toată viaţa trebuie să înveţe, fiindcă numai aşa va ajunge la „împlinire”, la fericire.

Totuşi, viaţa ne-a dat unora dintre noi un ajutor. Unii dintre noi am avut „şansa” de a fi ajutaţi de nişte părinţi buni, de nişte fraţi sau prieteni care ne-au „instruit” chiar pe „câmpul de bătălie” al vieţii. Am învăţat de la ei cum să răspundem în faţa greutăţilor vieţii, să ne ridicăm atunci când suntem loviţi, să mergem mai departe. Am învăţat să facem faţă „războiului” vieţii. Unii dintre noi am primit acest ajutor, dar mulţi alţii au fost nevoiţi să se descurce fără el. Acesta e omul, aceasta este viaţa. Şi de asta a greşi este omeneşte.

Atunci, de ce nu acceptăm propriile noastre greşeli şi pe ale celorlalţi? De ce nu ne iertăm pe noi înşine ca să putem merge mai departe? Dar, mai ales, de ce nu avem puterea să iertăm pe cei care ne-au greşit? De ce ne comportăm ca şi cum a greşi nu este omeneşte?

Alegem să ne împietrim inimile şi asta ne răpeşte bucuria de a trăi. O răpeşte şi de la noi şi de la cei pe care-i închidem într-o „închisoare” sufletească pentru că refuzăm să-i eliberăm prin iertare…

Iartă, iartă pe toţi cei care ţi-au greşit. Iartă-i şi pe cei care ţi-au greşit voit şi pe cei care te-au rănit fără să ştie. Iartă-i pe toţi şi să nu-ţi fie nici ţie ruşine să ceri iertare. Eşti om, iar cât trăieşti înveţi. Nu eşti perfect, aşa că se mai întâmplă să greşeşti. Se mai întâmplă şi ca alţii să-ţi greşească ţie. Împarte cu dragoste iertare şi mergi mai departe.

Nu se merită să-ţi pierzi bucuria de a trăi când tot ce ţi se cere este să-ţi ceri iertare şi să ierţi…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Meditaţii și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Despre iertare

  1. Irene Neda zice:

    M-a emoţionat ceea ce ai scris în acest articol… Nu ştiu de ce, poate că ai pus mai mult suflet în aceste cuvinte… poate că eu, citind ce ai scris m-am gândit la persoane faţă de care am greşit…
    Meseria de „om” este într-adevăr grea şi nici nu se învaţă la vreo şcoală! Acelaşi lucru l-am gândit eu în momentul în care Dumnezeu a vrut să devin „mamă”… oricât aş fi citit, oricât de mult aş fi vorbit cu alte „mame”, am realizat că nimic nu mă pregătise pentru aşa ceva… am conştientizat că a-ţi educa propriul copil este cel mai greu lucru, dacă îl faci cu simţ de răspundere…înveţi din mers şi înveţi, de multe ori, chiar de la copilul tău…

    • Teonymus zice:

      M-am străduit să pun suflet aşa cum fac oricând mă apuc de scris. Uneori se vede, alteori nu. Mă bucur că de data asta unii au simţit acest lucru şi am reuşit să le vorbesc sufletelor lor.
      Da, sunt lucruri pentru care degeaba te pregăteşti. Când ajungi în acea situaţie realizezi că acea pregătire nu a ajutat la nimic şi trebuie să o iei de la capăt. Aici e şi cazul părinţilor. Eu nu sunt părinte, dar această afirmaţie a ta am auzit-o foarte des din partea unor părinţi.
      Omului îi este dat să înveţe „din mers”, din clipa în care este copil şi până ajunge adult. De aceea, trebuie să ne acceptăm greşelile şi să ne străduim să învăţăm ceva din ele. De fapt, să învăţăm de oriunde şi de la oricine, chiar şi de la copilul tău, aşa cum faci şi tu 🙂 .

  2. Crisego zice:

    Oamenii uita sa ierte pentru ca vad in cei din jur propriile lor carente. Zicea bine Cioran ca un scriitor nu il va suferi pe un altul (de exemplu). Ideea sa era ca, precum polii magnetilor, doar cei opusi se atrag. Omul nu suporta sa vada in cei din jur greselile pe care el insusi le face.

    • Teonymus zice:

      Da, acesta este paradoxul, când normal ar trebui să înţeleagă mai bine pe ceilalţi ca şi el.
      Sunt de acord: cei opuşi se atrag. Asta este o „lege” a lumii în care trăim. Cei care sunt mai slabi în anumite aspecte sunt atraşi de cei mai puternici în acele lucruri şi fiecare compensează lipsurile celuilalt. Se crează astfel un echilibru fără de care nu văd cum ar exista lumea.

  3. am citit cu totala bucurie. este atat de inalt si de curat…atat de normal…de simplu…asa ca am citit in direct la radio…de doua ori>)) in cadrul matinalului….la http://www.radioteiubesc.com a fost o placere.multumesc florian silisteanu

  4. Pingback: Cugetare XXXII | Lumea lui Teonymus

  5. Pingback: Despre depresie | Lumea lui Teonymus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s