Captivi într-o lume virtuală

Îmi aduc aminte cu plăcere de copilărie. Trăiam în anii ’90, n-aveam internet, „smartphone-uri”, iar „tableta” era doar un preparat farmaceutic sau alimentar. Cât despre televizor, la acea vreme prindeam doar TVR 1 şi câteva posturi străine din care nu înţelegeam o boabă…

Nu vreau să fiu ipocrit! Recunosc că mi-aş fi dorit şi eu cablu TV, mai ales Cartoon Network, calculator, console de jocuri, Game Boy… Oare care copil nu şi-ar fi dorit astfel de „jucării”? În vacanţe, dacă era după mine, m-aş fi jucat toată ziua Mario, aş fi stat de dimineaţă până seara la desene, aş fi făcut poate la fel ca unii copii de astăzi. Numai că ai mei nu mi-au permis. Şi uite cum, în loc să stau toată ziua „la butoane”, citeam toată ziua, alergam toată ziua, cât era ziua de lungă mă jucam afară cu alţi copii…

Mărturisesc că nu-mi cădeau deloc bine acele restricţii impuse de către ai mei, dar n-aveam ce face. Şi aşa au trecut anii, iar astăzi, incredibil dar adevărat, le sunt recunoscător că, spre deosebire de alţii, eu am avut o copilărie…

E drept, nu se compară contextul de acum cu cel de atunci. Dar asta nu este o „scuză”, nu justifică iresponsabilitatea unor părinţi. Nu pot să înţeleg cum tu, ca părinte, chiar nu realizezi că tabletele şi smartphone-urile nu sunt „cadouri” pentru copii. Chiar nu vezi că astfel de lucruri îi „robeşte”, le grăbeşte dezvoltarea, maturizarea, cu alte cuvinte, le „răpeşte” pur şi simplu copilăria? Chiar nu-ţi trece prin minte că nu e „bine”, nu e „indicat” ca un copil să stea toată ziua cu ochii la desene? Desigur, îţi place să-i vezi veseli, că în acest fel sunt „cuminţi”, dar cu ce preţ? Chiar nu-ţi pasă de sănătatea copiilor tăi?

Problema este că acum, spre deosebire de anii ’90 în care am copilărit eu, şi părinţii au devenit „robii” tehnologiei moderne. Ori, cum să dai „libertate” cuiva dacă şi tu eşti rob? Cum să-ţi impui autoritatea ca părinte, cum să aibă putere vorbele tale, dacă tu îl cerţi pe copil că se joacă prea mult pe „playstation”, în vreme ce şi tu te „joci” prea mult pe facebook?

Am ajuns să ne petrecem timpul mai mult în lumea virtuală decât în cea reală… Şi ce facem concret? Până şi cele mai banale lucruri le postăm imediat pe reţelele de socializare. Nu ne întrebăm nici o clipă dacă are atât de multă importanţă ce am mâncat azi încât să scriem despre asta pe facebook. Ne cumpărăm ceva şi imediat postăm imagini cu acel lucru, ne întâlnim cu cineva, imediat scriem despre asta pe „paginile” noastre şi „urcăm” poze alături de acea persoană. Şi stau şi mă întreb: de ce ne comportăm de parcă trebuie să dăm raportul cuiva pentru tot ce facem în fiecare zi?

Atât timp irosit şi pentru ce? Pentru o iluzie. Pentru acele „like-uri” care, de cele mai multe ori vin mecanic, de fapt aşa cum le dăm şi noi la rândul nostru altora: nu neapărat fiindcă ne-a plăcut (că asta şi înseamnă „like”), ci că sunt „prietenii” noştri…

Atât de mare este această iluzie pentru unii încât a ajuns să fie mai puternică până şi decât instinctul lor de supravieţuire…

Ca să nu mai vorbesc că îi opresc să fie „oameni” când semenii le cer disperaţi ajutorul. Asta poate să mai aştepte, mai întâi trebuie să facă poze sau să filmeze nenorocirea acelui om şi s-o posteze pe reţelele de socializare…

Nu ştiu cine a ales denumirea de „smartphone” pentru telefoanele de ultimă generaţie, dar mi se pare un mare paradox. Dacă e aşa, cum de ne „tâmpesc”?

Smartphone-ul parcă a devenit o parte din noi. El ne-a făcut şi „fotografi”, şi „regizori”, şi „actori”, tot „tacâmul”. Nici prin minte nu ne trece că tot ce poate să facă este să ne hrănească orgoliul. Atât şi nimic mai mult! Oricâte poze/”selfie” ne-am face, oricâte înregistrări video, oricât am posta pe facebook şi twitter, oricâte „like-uri” am avea, probabil nu vom fi celebri niciodată, aşa cum visăm noi…

Puţin îi va păsa lumii că ne-am schimbat noi „look-ul”. Iar cei cărora chiar le va pasă, ne pot da „like” şi în lumea reală. Nu este absolut necesar să postăm despre asta pe facebook, să postăm că ieri am fost în locul cutare, că ne-am întâlnit cu cutare, că am mâncat în cutare restaurant… Mă întreb iar: are vreo logică să ne comportăm de parcă am fi interogaţi în fiecare zi de „securitate”? 🙂

Uneori stau şi mă întreb cum ar fi fost lumea dacă ar fi avut dintotdeauna tehnologia pe care o avem noi astăzi. Mai întâi mă ia râsul imaginându-mi-l pe Cezar postând cugetări pe net de tipul celebrei sale vorbe „Zarurile au fost aruncate”, pe Cleopatra răspunzându-i cu un „selfie”, iar pe Marc Antoniu trimiţându-i acesteia „bezele” pe „privat”. 😀 Dar îmi revin repede şi mă ia plânsul. Noi am ajuns aici pentru că strămoşii noştri au trăit vieţi reale, nu virtuale. Altfel…

Atunci, rămâne această întrebare: ce fel de viaţă vor trăi urmaşii noştri dacă noi acceptăm să fim captivi într-o lume virtuală?