De fiecare dată, de 1 decembrie, toate televiziunile şi radiourile din România devin parcă dintr-odată „patrioate”. Prezentatori şi prezentatoare, care se îmbracă tot anul după ultima modă, îşi scot de la „naftalină” articole de vestimentaţie cu motive tradiţionale şi ne spun cât de „mândri” sunt ei că sunt români şi ne îndeamnă şi pe noi să fim la fel.
Dar eu stau şi mă gândesc: de ce trebuie să fiu „mândru” că sunt român? Ce merit am eu că m-am născut în România? Dar dacă eram rus, american sau francez era o „tragedie”? Să fim mândri de înaintaşii noştri? Nu ştiu cum să zic, dar mândria întotdeauna este considerată un defect, nu o calitate. Şi asta nu numai în creştinism, dar curios lucru e că şi celelalte religii au o poziţie asemănătoare din acest punct de vedere. A, „mândru” e un fel de a spune 🙂 .
Am început acest articol cu o polemică pe această temă pe care am avut-o cu mulţi „patrioţi” de o zi, doar de 1 Decembrie. Spun asta pentru că am observat că suntem cei mai mari „patrioţi” când e vorba de ziua naţională a ţării noastre, dar în restul anului majoritatea adoptăm extrema cealaltă. Dar nu mi-am propus să discut despre asta în acest articol 🙂 .
O să vorbesc puţin despre ceea ce se comemorează de fapt pe 1 decembrie, şi anume despre Marea Unire.
Mulţi dintre noi, din neştiinţă sau pentru că aşa am fost învăţaţi, credem că noi românii ne-am luat soarta în mâini şi am reuşit doar prin forţele proprii să realizăm acest deziderat politic şi naţional vechi de secole. Cu alte cuvinte, fără să luăm în considerare contextul internaţional din acea vreme, credem că nu ne-a ajutat nimeni, ci totul a fost un merit al nostru. Asta este o afirmaţie cu iz naţionalist şi chiar patriotard. Este adevărat că principalul scop al intrării ţării noastre în război a fost eliberarea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei de sub jugul imperial, dar dacă nu ar fi fost o conjunctură internaţională favorabilă, mă tem că totul ar fi fost în van.
Chiar dacă România, teoretic, a ieşit învingătoare în primul război mondial, nu s-a bucurat de un astfel de statut. Ştim cu toţii, imediat după ce a ordonat Ferdinand I reintrarea în luptă a armatei române, războiul se încheiase, aşa că nu am fost trataţi ca nişte învingători, deşi am luptat de partea Antantei. Cu toate acestea, am obţinut ceea ce ne-am propus. Cum a fost posibil?
Un rol foarte important l-a avut triumful doctrinei principiului naţionalităţilor, dezvoltat mai târziu în ceea ce a rămas în istorie cunoscut sub numele de principiul autodeterminării. Acest principiu milita ca statele cu naţiuni aflate sub suveranităţi străine să aibă dreptul să-şi decidă singure „soarta”, intervenţia din exterior fiind interzisă. Un mare rol în acest sens l-a jucat al zecilea dintre cele 14 puncte ale preşedintelui american Wilson, care dădea dreptul popoarelor din Imperiul Austro-Ungar să se dezvolte autonom. Şi uite aşa a fost posibilă unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.
Dar Basarabia? În cazul Basarabiei a contat şi prăbuşirea Imperiului Ţarist. Lenin, iniţial, după ce a preluat puterea, a dat frâu liber popoarelor care au fost anexate şi asuprite de ţarism să obţină libertatea, crezând că văzând apoi noua Rusie, mai devreme sau mai târziu, ele vor decide de bunăvoie să i se alăture. Mai târziu, ştim cu toţii, fiindcă statele nu au vrut să se alăture „visului” comunist, au trebuit să o facă cu forţa.
Asta nu înseamnă că nu a fost voinţa românilor sau că a fost o „unire cu forţa”, cum susţin naţionaliştii unguri şi rusofonii din Republica Moldova. A fost un moment prielnic de pe urma căruia şi noi, ca şi alte state, am ştiut să „profităm”. De la oameni politici, diplomaţi, şi până la intelectualii şi ţăranii români care au votat pentru unire, toţi merită nişte felicitări istorice.
sursa: realitatea.net
În final, închei cu o „dedicaţie” pentru toţi românii de pretutindeni, un cântec care descrie cel mai bine „destinul” de român.
La mulţi ani! 🙂
Lumea lui Teonymus 