Pentru „hateri”

Când mi-am deschis blog, multă vreme aveam vizitatori cât să-i număr pe degete, dar scriam de plăcere şi asta conta cel mai mult pentru mine. Cu timpul, fie că m-au găsit ei pe mine sau i-am găsit eu pe ei, numărul lor a crescut semnificativ. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt, la rândul lor, bloggeri şi mi-am făcut un obicei în a le citi postările. După ce citesc, îmi exprim aprecierea printr-un „like”, iar dacă mi-a plăcut în mod deosebit şi timpul îmi permite,  las şi un comentariu. Dacă nu mi-a plăcut, de regulă merg mai departe, fără „resentimente”. Dar se mai întâmplă să am chef de discuţie şi să intru în polemici cu autorul blogului. Recunosc, s-a mai întâmplat să pun prea mult suflet, dar niciodată nu am ajuns până acolo încât să arunc cu ironii şi insulte în interlocutor, niciodată nu am apelat la „argumentul suprem”: „Eşti prost!”. Dar se vede treaba că personajul Cocoşilă există şi în lumea virtuală, nu numai în „Moromeţii”…

Cyberwar-Grenade-clavier-communication_zps3211ef78

Ieri mi s-a reproşat că „exploatez” tristeţea de dragul „rating-ului”. Este cumva tristeţea un subiect la modă şi nu ştiu eu? Privesc la cele mai urmărite bloguri şi nu prea văd „tristeţe” pe acolo. Altele fac audienţă în România: mondenul, politicul, vulgarul. Dacă aş fi vrut „audienţă” cu orice chip, poate m-aş fi axat pe aceste subiecte. Dar nu, eu scriu ce-mi place, nu ce place. Şi am făcut asta încă din prima postare.

„Lumea lui Teonymus” este un blog generalist, dar are ca temă predilectă condiţia umană. Îmi place să empatizez, să scriu despre viaţă aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Îmi place să scriu articole motivaţionale, să încurajez, să încerc să leg prin cuvinte rănile sufleteşti, şi pe ale mele, dar şi pe ale celui care se întâmplă să mă citească. Nu ştiu dacă reuşesc, dar încerc…

Se mai întâmplă să se simtă şi puţin pesimism în rândurile mele. Îşi face locul uneori şi o uşoară tristeţe, dar ce, tristeţea nu face parte din viaţă? De când este tristeţea un subiect „tabu”? Staţi liniştiţi, dacă scriu şi ceva trist, asta nu înseamnă că am nu ştiu ce probleme sau strig după atenţie. Acesta este, pur şi simplu, stilul meu. La fel cum unii bloggeri au ca „laitmotiv” iubirea, politicul, muzica sau altceva, aşa am eu condiţia umană. Dacă nu vă place, n-aveţi decât să plecaţi, nu vă ţine nimeni cu forţa aici! Dar nu vă lasă inima, nu-i aşa, să nu aruncaţi mai întâi cu insulte şi ironii.

kbw-2e1uuqj

Dacă ţie nu-ţi place ceva, asta nu înseamnă că acel ceva şi cei care-l apreciază sunt neapărat „proşti”. De când deţii tu „etalonul” universal? La urma urmei, e o chestiune de gust şi bun-simţ. De pildă, mie nu mi-a plăcut niciodată Sadoveanu, dar nu mi-am permis să-i consider pe el şi pe cititorii lui ca fiind „proşti”. Literatura oferă o sumedenie de alternative: nu-ţi place Bacovia, că e „sumbru”, ai pastelurile lui Alecsandri, nu-ţi place modernismul lui Nichita Stănescu, îl ai pe Eminescu, nu-ţi place Dostoievski, că „exploatează” suferinţa umană, ai o sumedenie de romane de dragoste cu „happy-end”. La fel şi cu blogosfera, numai din România sunt zeci de mii de bloguri din care poţi găsi ce-ţi place. Dar nu, tu ai vrea ca autorul blogului să se schimbe pentru tine, să gândească la fel ca tine, că altfel este „prost”, „infatuat”, „ipocrit”…

keyboardwarriors

Un altul mi-a spus că postările mele sunt bune, dar pot supăra pe unii care se simt şi risc să-mi pierd cititori. Mare pagubă… Că se simt înseamnă că vorbele mele au o bază şi nu vorbesc ca să mă aflu în treabă. Dacă nici pe un blog personal, şi acela anonim, nu pot să spun ceea ce gândesc, să renunţ la linguşiri şi ipocrizie, atunci mai bine renunţ la scris şi cu asta basta. Tot astfel, un alt „hater” m-a îndemnat să nu mai fac pe „filosoful”. Şi dacă aş face pe filosoful, care e problema? De asta nu mai pot unii?

Chiar am fost surprins să aflu că aş fi „intolerant” în comentarii. Mai nou, dacă cineva susţine un punct de vedere contrar viziunii interlocutorului este „intolerant”, de parcă „toleranţa” ar înseamna să dai dreptate cuiva…

Dar nu mai continui cu exemplele, fiindcă risc să-i fac pe aceşti „hateri” să creadă că au reuşit să mă „infecteze” cu ura lor. Nu, nu aţi reuşit, dragi „hateri” şi „trolli”. Vroiam doar să vă transmit acest mesaj:

Blogul este ca o casă. Cum ar fi să vizitaţi o locuinţă şi să începeţi să aruncaţi cu ironii şi insulte în proprietar, fiindcă acea casă are o culoare pe care nu o agreaţi, că nu vă plac mobila ei, geamurile… Ar fi absurd şi penibil, nu-i aşa? Deci, încetaţi această inutilă „hatereala”!

Sursă foto: google imagini

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Pentru „hateri”

  1. 9 zice:

    ,,Hatereala,, nu are cum sa inceteze. Cel mai bine e să o iei totul ca o gluma. Cred ca e singurul mod de a-i goni. Ei se hranesc cu ideea ca au reusit sa faca pe cineva nefericit cu vorbele lor, asa ca…;)

    • Teonymus zice:

      Aşa este! Din păcate, „hatereala” nu va înceta niciodată.
      Interesantă soluţia oferită, numai că nu prea-mi place să răspund ironiei cu ironie. Deci, îmi rămâne cealaltă: ignorarea, pe care am să încep să o aplic de acum înainte.
      Foarte bună recomandarea muzicală! 🙂

  2. Mélanie zice:

    @”hateri”… Théo, pot râde de mine-n hohote, am crezut ca-i un cuvânt românesc pe care l-am uitat… la sugestiile date de amica-9, as adauga: ignore-spam-delete… 🙂

    • Teonymus zice:

      Când eşti poliglot, se mai întâmplă. 🙂
      Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată perfect! Să nu se înţeleagă că nu accept critica, dar aş prefera-o fără să fie însoţită de ură.

      • Mélanie zice:

        nobody’s perfect, young man! 😉 si-apoi, îti imaginezi o secunda cum ar fi un barbat sau o femeie „perfecti”?!…(întrebare retorica, evident!) – „plicti” rau de tot! 😀
        * * *
        à propos de „hateri”(te citez!)… far’ sa fac psihologie de 2 centime de euro(LOL!), în general, ba si-n amiral(LOL!) e vorba de persoane frustrate, „amare”, ranite si „roase” de sentimente negative, dintre care ura si ranchiuna – „bastarde” ale fricii(teamei?), ambele se „confunda” reciproc… pentru unii, e un fel de mecanism de auto-protectie si auto-aparare, da’ cre’ca-i mai degraba o lipsa(absenta) de-afectiune, de încredere-n sine, de nesiguranta, etc… ceea ce-i „obliga” sa aibe o atitudine ostila si agresiva vis-à-vis de restu’ lumii… de fapt, cel/cea care uraste, se uraste pe sine si-ar dori sa fie altcineva, ca si cum tu sau alti semeni i-ai fi „furat” viata si ti-ai fi însusit-o fraudulos… last but not least: ura, invidia, geloziz, ranchiuna risca sa se „cronicizeze” si sa declanseze boli psiho-somatice… singuru’ remediu si unica „doctorie”: iubirea-dragostea-afectiunea… 🙂

      • Teonymus zice:

        Foarte bun portretul psihologic realizat în comentariul vostru! Aşa este! Cu atât mai mult nu se merită să hrăneşti ura unor astfel de persoane.
        Foarte bună şi „doctoria”! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s