Să zicem că aţi ieşit la o plimbare şi, întâmplător, daţi de un om care a căzut şi nu mai poate să se ridice. Vă uitaţi bine la el şi vedeţi că are trupul atât de zdrobit încât nu e de mirare că urlă de durere. Oare v-ar lăsa inima să-l lăsaţi în acea baltă de sânge şi să vă continuaţi drumul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Oare n-aţi chema măcar o ambulanţă, n-aţi cere ajutorul altora pentru acel om dacă voi nu puteţi să-l ajutaţi cu ceva? Dar dacă aţi întâlni un om nu cu trupul, ci cu sufletul zdrobit, aţi proceda la fel sau v-aţi vedea de drum, spunându-vă că „nu e problema voastră”?
Poate veţi spune că nu e acelaşi lucru, că în al doilea caz singurul care-l poate ajuta pe acel om este el însuşi. N-aveţi de unde şti dacă ajutorul vostru este inutil câtă vreme nu-l oferiţi… Totuşi, există un adevăr în această „scuză”, dar şi aici se întâmplă acelaşi paradox: Dacă trupul ne-a fost rănit şi acesta începe să sângereze, oare putem să ignorăm asta? Oare nu luăm imediat măsuri? Dacă e cazul, nu fugim de urgenţă la cel mai apropiat spital pentru a fi trataţi? În schimb, de multe ori sufletul ne „sângerează”, iar noi nu acţionăm în nici un fel. Pentru rănile trupeşti nu avem reţineri în a cere ajutorul unui medic, unuia care credem că ne-ar putea ajuta, în schimb, pentru cele sufleteşti, brusc ne e „ruşine”…
Sursă foto: mymodernmet.com
Ne cuprind dureri sufleteşti groaznice, dar nu numai că nu căutăm un „medicament” pentru ele, dar chiar şi în faţa noastră să fie, nu întindem mâna după el… Stăm să cădem în prăpastie şi, deşi ne-am putea prinde de ceva ca să ne ridicăm, „nu ne mai pasă”. Altădată eram plini de viaţă, dar acum ne aşteptăm moartea, chiar dacă poate ne mai aflăm încă în floarea vârstei…
De ce acceptăm să fim „hipnotizaţi” în halul acesta? Pentru că ne-a intrat în minte ideea că suntem o „cauză pierdută”, că nimic nu se mai poate face pentru noi…
Drag cititor, dacă te regăseşti în aceste rânduri, aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte: ceea ce simţi tu este o boală numită „depresie”. Da, o boală, dar nu una „incurabilă”, cum crezi tu, ci una care poate fi vindecată… Un suflet sănătos face mai mult decât un trup sănătos! De orice boală trupească ai suferi, nu ţi-ar fi ruşine să te tratezi de ea, nu-i aşa? Atunci, de ce ţi-e ruşine să ceri ajutor pentru depresia ta? Sunt suferinzi de boli incurabile care nu renunţă la luptă până în ultima clipă, tu de ce ai renunţat la lupta ta?
Moartea nu este soluţia problemelor tale, ci doar un mod de a le lăsa pentru totdeauna nerezolvate… Cât încă mai trăieşti, niciodată nu e prea târziu să-ţi ceri iertare, să ierţi şi să o iei de la capăt… Ai greşit, nu este om care să nu greşească, ai rănit, poţi şi lega rana pe care ai făcut-o, ai fost dezamăgit, nu ai de unde să ştii că n-a fost spre binele tău… Înfruntă-ţi temerile şi nu lăsa ca depresia să-ţi răpească bucuria de a trăi!
Nu-ţi chema moartea! Va veni şi singură la un moment dat, dar fă în aşa fel încât să ai puterea s-o întâmpini cu sufletul împăcat şi cu demnitate…
Lumea lui Teonymus 
Mare adevăr e, în ce spui aici, însă costurile pentru reparaţii de suflete din păcate sunt foarte mari. Cunosc mulţi tineri, chiar adolescenţi care şovăiesc în ale depresiilor. Mă întreb, părinţii lor nu văd nimic?
Aşa este! E cu atât mai trist când victime ale depresiei cad tineri sau chiar adolescenţi. Unii îşi poartă foarte bine „măştile”, dar nu cred că un părinte nu poate simţi că ceva este în neregulă cu copilul său. Probabil de vină e rutina sau goana pentru lucrurile materiale…
„Moartea nu este soluţia problemelor tale, ci doar un mod de a le lăsa pentru totdeauna nerezolvate … Cât încă mai trăieşti, niciodată nu e prea târziu.”
Mi-a placut ideea. Adevarat, cat inca traim, mai este o sansa.
Sunt unii copii atat de dibaci in a-si purta mastile, incat se intampla ca, pana si parintii lor, sa nu realizeze ca se intampla ceva rau cu copilul lor. Un alt motiv pt ,,orbirea” parintilor ar putea fi si acela ca s-au obisnuit, in mintea lor, sa isi compare copilul cu ei insisi si au impresia ca daca lor nu le-ar veni dificil in x situatie, nici copilului nu ar avea de ce sa ii vina greu. In felul acesta, ,,rateaza” oportunitati de a-si ajuta copilul. Si uneori se trezesc cand este prea tarziu …
Da, şi aceasta este una din cauze. O alta ar mai fi aceea că unii părinţi pun semnul egal între condiţia materială pe care o oferă copiilor lor şi fericirea acestora. De pildă, au devenit „clasice” situaţiile copiilor părăsiţi de părinţi, care au plecat să muncească în străinătate. Alţii, chiar dacă au rămas în ţară, se cufundă în muncă şi nu mai găsesc timp şi pentru odrasle. Cred că dacă au ce să le pună pe masă, ba chiar îşi permit să le satisfacă toate capriciile, este „suficient” pentru ei. Dar se înşeală amarnic…
Sa stii ca unii parinti, care se gandesc sa munceasca mult sa le poata oferi copiiilor un trai mai bun, nu sunt toti rau intentionati. Unii chiar sunt atat de munciti incat nu mai realizeaza ca ceea ce au cel mai mult nevoie copiii sunt parintii lor si timpul de calitate petrecut cu ei. Insa viata este destul de grea si, ca si parinte, uneori nu stii cum sa faci mai bine ca sa ii fie bine copilului.
Daca o sa imi dea Dumnezeu familia mea si copii intr-o zi, sper sa fiu suficient de inteleapta si sa nu uit lectiile pe care acum, in teorie, le stiu atat de bine.
Nici nu am spus că ar fi rău intenţionaţi. Unii poate că au fost aşa, dar majoritatea au văzut în străinătate o ultimă soluţie. S-a meritat? E discutabil… Din punct de vedere material, poate că da. Dar din punct de vedere psihologic, mai ales din punctul de vedere al copiilor care au fost nevoiţi să fie crescuţi de alţii, nici o sumă de bani nu face mai mult decât timpul pe care l-ar fi putut petrece cu părinţii dacă aceştia n-ar fi plecat…
A nu se intelege ca sustin plecatul parintilor in strainatate si lasatul copiiilor in grija altora (multi copii, multe familii s-au distrus si mormintele lor stau marturie), insa daca nu ai un salariu si nu ai alta solutie, in final pleci. Nu i-am inteles pe cei care au plecat pt mai multi bani, insa multi au plecat pentru ca nu aveau bani. Cum spuneam si doamnei Melanie, este un subiect complex, am discuta zile intregi, pt ca nu putem baga toate familiile in aceeasi oala. Sunt situatii si situatii, familii si familii.
Mie spre exemplu mi-ar fi greu sa am copilul, partenerul departe de mine, insa daca nu mi-ar deschide Dumnezeu alta cale decat in strainatate, as pleca. Doar in caz de ultima solutie.
Situaţiile sunt multiple, dar câtă vreme nu mori de foame în ţara ta, nu mi se pare normal să-ţi părăseşti familia şi să stai departe de ea ani de zile. Dacă tot ai decis să pleci în străinătate, fiindcă ţi s-a părut cea mai bună soluţie, ia şi familia ta cu tine. Pe primul loc ar trebui să fie întotdeauna armonia în familie, timpul petrecut în familie, în nici un caz „bunăstarea”. Mai bine o familie modestă, dar unită, decât una bogată, dar separată.
Cel puţin, eu aşa văd lucrurile, deşi am observat că nu mulţi familişti sunt de aceeaşi părere…
Tu discuti de cei care au avut solutii in tara si au plecat pentru ca si-au dorit mai multi bani sau masina si casa ca a vecinului, eu vorbesc de cei care daca nu ar fi plecat, ar fi ajuns in strada. Discutam de situatii diferite
Evident ca ai dreptate atunci cand afirmi ca familia este pe primul loc. Banii, comfortul nu pot fi nicidecum comparate cu familia. Orice om înţelept ar alege sa traiasca mai modest si cu cei dragi alaturi, decat cu mai multi bani si departe de ei.
De regulă, cei mai mulţi din cei care au plecat trăiau într-adevăr destul de greu în ţară, dar nu se poate spune despre ei că „mureau de foame”. De pildă, alţii în situaţia lor, deşi au rămas în ţară, s-au descurcat cum au putut şi au reuşit în final să-şi crească odraslele.
Poate par dur, dar dacă înainte poate aveai scuze pentru lăsarea copiilor în ţară şi luarea căii străinătăţii, acum nu le mai ai. De ce? Pentru că graniţele sunt libere. Dacă tot pleci, la fel de bine îţi poţi lua cu tine şi familia. Evident, costurile vor fi mai mari, poate nu vei putea să pui prea mulţi bani „deoparte” sau chiar deloc, dar vei avea familia lângă tine şi vei pune „deoparte” amintiri care fac mai mult decât banii. Cât despre „viitor”, acesta este în mâinile lui Dumnezeu, iar dacă eşti creştin, n-ar trebui să te îngrijoreze.
Nu zic că nu au existat şi unii care decât să trăiască pe stradă au plecat în altă ţară. Dar eu din atâtea cazuri de emigranţi pe care i-am cunoscut, nu am întâlnit pe nici unul care să fi fost în această situaţie…
Omule , acele situatii ” clasice ” sant strict datorate lipsei de intelegere din partea copiilor ! Atentie , mai putin din pricina educatiei parentale , familiare sau scolare ci…pentru ca asa vor ei . Acei parinti n-au plecat unde si-a-ntarcat Dracu copii doar d e dragul aventurii ! Aia au plecat acolo pentru a fi in stare sa le ofere copiilor un …trai decent cel putin , dar…copii nu vor intelege decat in rare exceptii chestia asta . Ma uitam mai zilele trecute la TV { eu , spre deosebire d e dumneata si Catalina …inca ” ma uit ” la TV } , la niste tipi ce trebuiau sa sustina sesiunea a doua a examenului de bacalaureat . Atata lipsa de interes din partea acelor tipi , rar mi-a fost dat sa vad . Nu uita ca eu insumi am in familie un astfel d e caz dar…asta cel putin , stiu precis ca nu face parte d intre …aia ! Copii , uita din pacate ca , amaratii aia d e parinti traiesc o viata de sacrificii pentru ca ei , copii ” sa fie c-o treapta mai domni ” si singura multumire pe care-o pot da parintilor este …sa faca si ei ceva referitor la indatoririle lor iar singura indatorire care conteaza si care inseamna inclusiv un imens ajutor dat parintilor este …sa-si vada dracului d e treaba lor si sa invete , sa poata fi un sprijin atunci cand acei nenorociti parinti nu vor mai putea sa le ofere bucata d e paine si n-o vor mai putea face …nici macar pentru ei . Un subiect vast , un subiect greu care…nu va aduce decat cel mult , multe comentarii , multe pareri si…cam atat .
Părinţii vor întotdeauna binele copiilor lor, numai că uneori îl vor atât de mult încât, paradoxal, le face rău copiilor.
Un copil are nevoie şi de hrană sufletească, nu numai de cea trupească. Marea greşeală a multor părinţi e că ignoră acest aspect. Desigur, nu toţi copiii sunt la fel. Unii reuşesc să se descurce şi fără prezenţa fizică a părinţilor, care părinţi au plecat să muncească pentru ei pe alte meleaguri. Dar alţii nu fac faţă vieţii singuri. Pur şi simplu aşa sunt ei, mai „slabi” din fire.
Ştiu pe cineva care toată viaţa a fost mereu plecat cu gândul că munceşte pentru copiii săi. Le-a oferit tot ce a putut din punct de vedere material, dar asta nu i-a determinat pe acei copii să trăiască frumos, ba chiar unii au ajuns delincvenţi. Şi, ajuns pe patul de moarte, singurul regret al acelei persoane a fost că nu s-a ocupat de copiii săi.
Din nefericire, asta este realitatea multor părinţi care au pus pe primul plan bunăstarea copiilor lor şi le-au ignorat pe celelalte…
Eu am intalnit. Poate acesta este motivul pentru care am vazut problema intai din perspectiva aceasta. 🙂
În acest caz nu ai de ales. În rest, repet ce am spus mai sus: câtă vreme nu mori de foame în ţara ta, nu mi se pare normal să-ţi părăseşti familia şi să stai departe de ea ani de zile. Cel puţin, aşa văd eu lucrurile…
Si eu.
Da’ ce Teonymusule , pentru matale TOTUL IN VIATA se reduce la crapelnitza ? Adica ” daca nu mori de foame in tara ta „…ramai sa mori aici …langa ” oasele stramosilor ” ? Painea si apa dac-o ai…totul este in regula , este mai mult decat iti poti dori ? Crezi ca toti romanii trebuie sa se hraneasca doar cu paine si apa lasand la o parte alte necesitati , alte aspiratii pe care majoritatea locuitorilor acestei tari doresc sa le aiba si ei si copii lor ca…doar si acei romani sant tot oameni ? Adica alte popoare au dreptul sa aiba cate trei sau patru ball’s iar romanii doar …doua sau chiar niciuna ? Chiar crezi matale ca viata pusnicilor , a calugarilor , este placuta lui Dumnezeu ? Eu ma-ndoiesc , sincer ma-ndoiesc de asta ! Daca era asa , nu pe om al lasa sa stapaneasca , sa se bucure de roadele Pamantului ci…gasea EL { ca tot este atotputernic , atotsiutor } pe altcineva 🙂 .
Aici v-aş răspunde cu cuvintele Mântuitorului: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4)
Da, eu m-aş mulţumi cu strictul necesar. Dar aveţi în vedere că discuţia era despre familiile separate prin emigrarea părinţilor. Când eşti singur, e altceva, nu ai responsabilităţile unui familist. Poţi emigra fără nici o grijă dacă doreşti. În schimb, dacă eşti căsătorit, se schimbă situaţia. De tine şi de deciziile tale depind şi alţii.
Dvs. chiar nu vedeţi că acest „troc” este unul în detrimentul celui care-l face? Îţi laşi copiii, deci renunţi la ei pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unor bani. Te împaci cu gândul că pentru ei o faci, dar oare se merită? Oare banii sunt mai importanţi decât să-ţi ai alături copiii? Timpul nu stă în loc pentru tine, iar momentele ratate de a fi împreună cu ei nu se vor întoarce niciodată.
Repet, aşa văd eu lucrurile…
vast si delicat subiect, Théo pe care l-ai abordat din pdv „idealist”… depresia – fara ghilimele, e boala fizica grava ce poate dura ani de zile, iar adolescentii sunt mai fragili decât majoritatea adultilor… nu ma „aventurez” mai departe, ca sa ma aflu-n treaba.
* * *
@”au devenit “clasice” situaţiile copiilor părăsiţi de părinţi, care au plecat să muncească în străinătate.” – din pacate si din nefericire, România e singura tara europeana în aceasta situatie dramatica… 😦 o zicala franceza:”când parintii beau, copiii ciocnesc!” = cu alte cuvinte: copiii sunt cei care sufera(îndura) alegerile si deciziile parintilor…
@Mélanie, cum spuneati, este un vast si delicat subiect.
Sa stiti insa ca multi din parintii ce au plecat in strainatate, nu au plecat de bine ce le era in Romania. Si-au pierdut serviciul, a trecut mult timp si nu si-au mai gasit altceva [pentru ca atunci cand esti tanar ti se spune ca nu ai experienta si cand ai experienta cauta pe cineva mai tanar etc] si atunci ce alta optiune aveau? Copii au nevoie si de timpul parintilor, dar sinceri sa fim au nevoie si de mancare, haine si o familie fara sa fie ingropata in datorii. Cum spuneam, un subiect dificil si complex.
@Catalina:”Sa stiti insa ca multi din parintii ce au plecat in strainatate, nu au plecat de bine ce le era in Romania.” – te-asigur ca stiu si-s la curent, caci revin periodic în România si-am constatat tragedia la fata locului… 😦
* * *
@Théo, depresia NU-i tulburare psihica sau de comportament ca de exemplu: anorexia, schizofrenia sau bipolaritatea, ci boala-boala(sic!)… locuiam înca în USA când s-a descoperit una dintre cauze: dezechilibru’ de serotonina în creier(chemical imbalance) si de câtiva ani exista 2-3 medicamente pe baza de beta-blocanti ce vor fi dat rezultate destul de pozitive, însa cum sunt recente, efectele pe termen lung sunt „în ceata”…
esti un tânar idealist(sau vice-versa!), e (de) bine… 🙂 eu mi-s realista, practica, pragmatica – vad viata si lucrurile asa cum sunt – la prezent, nu la conditional… 😉
„depresia NU-i tulburare psihica sau de comportament ca de exemplu: anorexia, schizofrenia sau bipolaritatea, ci boala-boala(sic!)”
Presupun că există mai multe păreri din acest punct de vedere. Eu am găsit că depresia este o boală din categoria tulburărilor psihice. În orice caz, cred că cel mai bun „medicament” este propria voinţă de a ieşi din acea stare, şi nu „antidepresivele” care atât de mult te scot din starea de tristeţe încât, paradoxal, uneori te fac să ai gânduri suicidale…
@Mélanie, apropo de realism, pragmatism si idealism. Poate fi cineva toate trei in acelasi timp? Eu cred ca da. Poti fi realist si pragmatic intr-un domeniu si idealist in altul. Zic! Eu ma stiu o persoana extrem de pragmatica si realista, insa mi s-a spus destul de des ca sunt idealista, probabil datorita anumitor principii de viata pe care le enuntam.
Intrebarea ramane: Poate fi cineva toate trei in acelasi timp?
@Catalina, nu-s idealista sau utopista, neam de loc… 🙂 ci asa cum am precizat: realista, practica, pragmatica, un fel de „sora” lu’ Toma necredinciosu’: cred doar ce vad, percep, ating… 🙂 ah, cum nu te cunosc personal, nu ma „pronunt” si nu stiu ce raspuns sa-ti dau la întrebarea-ti (cam retorica!)… 🙂
@Mélanie, evident ca nu va puteti face o parere despre cineva, in special atunci cand nu o cunoasteti. Poate m-am exprimat eu gresit. Intrebam, de fapt: Este posibil pentru o persoana (oricare de pe Glob) sa fie pragmatica, realista si idealista? Sau ori este una, ori cealalta?
@Catalina „Este posibil pentru o persoana (oricare de pe Glob) sa fie pragmatica, realista si idealista?”
Eu cred că se poate, fiindcă eu tot aşa sunt. Deşi mulţi îmi spun că sunt „idealist”, am şi momente de un realism pragmatic. Depinde de stări şi context. Dar este adevărat că o latură rămâne mereu predominantă în ceea ce mă priveşte. 🙂
@Mélanie Deşi depresia face parte din tulburările psihice, oricât de mult ar ascunde depresivii boala de care suferă, aceasta se manifestă şi din punct de vedere fizic. Subiectul este, într-adevăr, vast şi delicat, iar abordarea mea poate fi interpretată ca fiind „idealistă”. 🙂
@Melanie Ma-ndoiesc stimata Melanie ca DOAR copii ” ciocnesc „, ca doar copii sufera ! Eu am patru { 4 } copii , plecati la mama dracului sa-si castige traiul . Spun copii dar , atunci cand au plecat , unii depasisera varsta pe care-o are Teonymus acum . Ma poti crede pe cuvant d e onoare : si eu si cotoroanta alaturi d e care-mi duc viata de aproape patruzeci d e ani ….bine nu ne-a fost si…nu ne este inca dupa ce, au trecut mai bine d e cinci si chiar cinsprezece ani decand au plecat . Fireste ca , i-am dorii langa noi sau cel putin …pe langa noi insa , daca ei au ales asa , mergem pe ideea ca daca lor le este bine si noua ne este sau ne va fi bine ….vreodata ! Oricum …ne-am cam impacat cu ideea .
@Marian, m-am referit la copiii care sufera sau îndura deciziile luate de parinti, nu de ei…
Nu stiu ce te-ai face daca { pentru primul caz } in SUA fiind , vei gasii in vreun gang un tip sangerand . Te-ai apleca asupra lui sa vezi ce-a patit , eventual sa-l ajuti ? Mare gresala ai face ! Nu stiu ce-ai face daca ai fi pe undeva prin cartierele …mai marginase ale Parisului sau suburbiile Romei ….Fata mea cea mare in primele doua luni d e la ajungerea in USA a facut acelasi lucru si…s-a trezit ca ala incepe s a strige ca din gura d e sarpe ca … una peste alta a fost acuzata ca ea a fost cea care i-a provocat ranile . Norocul ei a fost ca Politia isi cunostea clientul si a fost sfatuita ca , pe viitor sa lase bunele intentii europene….in Europa 😉 ! In al doilea caz…sant atati oameni ce au SUFLETUL zdrobit incat , nici daca ar exista un milion d e buni samariteni n-ar fi suficienti . Sa-i ajuti intr-un fel sau altul…nu-i rau dar , ce te faci ca de regula , acest tip de om refuza cu incapatanare sa primeasca cam orice fel de ajutor ? Insisti …mai rau faci , ai lasi in boii lor faci…la fel de mult rau ! Faci rau pentru ca-l lasi p-ala sa-si chinuie mintea si sufletul si-ti faci tie insuti rau deoarece , vei traii toata viata cu ideea ca …n-ai ajutat un om sa iasa dintr-o angoasa , dintr-un necaz atunci cand Dumnezeu ti l-a scos in cale . Am citit cu mare atentie comentariile Catalinei { sarut mainile stimata doamna ! } si mai ales raspunsurile dumitale …urla idealismul neo protestant din voi !!! Totusi traim intr-un secol care , avand in vedere ca nu este religios , are sansa de a nu fi deloc , cum spunea francezul ala in urma cu ceva vreme . Poate fi cineva REALIST , PRAGMATIC si IDEALIST in acelasi timp ? Eu cred ca da , cu conditia ca acesta sa fie fie SURD , ORB si MUT eventual sa-si poata permite luxul de a traii pe undeva pe Luna sau…intr-o citadela inexpugnabila din care s a iasa ” in lume ” doar cand doreste el si atunci …doar prin preajama zidurilor respectivei constructii asa cum vad ca fac niste nebuni din America { mai nou vad ca si-n Europa a inceput o chestie di astea } care , se pregatesc asiduu pentru….Apocalipsa 😡 ! Ti-aduci aminte de acel blog destinat sinucigasilor…ala despre care-ti vorbeam mai …ieri alaltaieri ? Mi-am permis sa sugerez de cateva ori celor cu ” probleme ” sa mearga la biserica …oricare biserica , oricare cult religios . Sti cate ” injuraturi ” mi-am luat ? Inclusiv detinatorul blogului mi-a transmis …” sa-mi vad de treaba si s a nu mai fac astfel de sugestii ” . Eu ai trimeteam la biserica pentru a gasii pacea sufleteasca si chiar si unele idei referitoare la un nou mod de a-si regandii viata dar…oricat asi fi d e sarac , nu-am nevoie sa-mi umple nimeni camara cu ” provizii ” pentru iarna 😡 asa incat…m-am lasat pagubas . De altfel…inclusiv dumneata draga prietene …ai declinat oferta deci … Intrebare : ce-ai face dumneata in atare situatie si la primul caz si la cel de-al doilea …mai ales la cel de-al doilea ?
Se spune că până şi generozitatea, paradoxal, are ceva egoism în ea. Oamenii îi ajută pe alţii, dar se ajută şi pe ei, fiindcă ajutorul oferit unui sărman îi face şi pe ei să se simtă bine. Unii au ajuns până acolo încât doar asta îi mai face fericiţi. Fireşte, vorbesc mai ales de marii „filantropi” ai lumii.
Dar eu n-aş numi acest fenomen „egoism”, câtă vreme este ajutat şi altul, nu doar propria-ţi persoană. Acea satisfacţie personală este răsplata imediată pe care un om o primeşte pentru actele de binefacere pe care le face. În înţeleciunea Sa, aşa a găsit Dumnezeu cu cale să ne creeze.
Deci, nu ai nimic de pierdut dacă încerci să ajuţi. Poate că ajutorul tău va fi respins, poate va fi inutil, dar rămâne intenţia. Ca şi creştin, trebuie să ai în vedere că Dumnezeu ţine cont şi de intenţiile noastre, iar asta este tot ce contează.
Ce-aş fi făcut eu în primul caz? Poate aş fi cerut ajutor în numele acelui om, aş fi sunat o ambulanţă, fiindcă nu am pregătirea medicală necesară să-l ajut 🙂 . În al doilea caz este întotdeauna mai complicat. Îmi place să cred că m-aş fi oprit şi l-aş fi întrebat pe acel om ce îl doare. Dar viaţa bate întotdeauna filmul, chiar şi „filmul” imaginaţiei…
Ahaaaaa , ai coborat cu picioarele pe pamant !!!!!!!
Eu personal { parca ti-am mai spus asta } daca mi-ar ajuta Dumnezeu sa primesc o mostenire ceva de vreo 15 -20 d e milioane d e euro sau chiar si dolari { c a sti ca nu-s pretentios } …asi impartii cate ceva la copii , sa fie si aia multumiti si sa nu ma-njure prea rau dupa ce-oi da coltu’ iar restul….i-asi dona , i-asi da de pomana PE TOTI !!! Mi-asi face pomana cu …dumneaeu , c-asa sunt eu darnic !!! Atunci asi putea traii si eu acel paradox al alora pricopsiti care dau d e pomana , care-s filantropi …pentru ca asa se simt ei bine . Damne , cat de bine m-asi simtii sa-mi pot dona niste milioane de euro macar o data in viata !!!!!
Ce pot să mai spun decât că sper să nu vă faceţi că plouă dacă chiar veţi ajunge milionar, ci să procedaţi întocmai cum aţi spus acum? 😀
Roaga-te la Dumnezeul dumitale ….poate chiar si la al meu , sa ma pricopsesc si….voi avea grije inclusiv d e bunastarea dumitale : PROMIT !!!!