Aşa-ţi trebuie!

Nu există oameni care să nu aibă sau să nu fi avut vreodată „duşmani” mai mari sau mai mici (ca să nu folosesc neologismul „hateri” 🙂 )! Nu există acum, în 2015, n-au existat nici până acum şi nici nu vor exista de acum înainte! De ce? Pentru că indiferent cât te străduieşti, nu poţi mulţumi pe toată lumea… N-ai cum! Vrei să mulţumeşti pe cineva, îl nemulţumeşti pe altcineva, vrei să fii pe plac unora, ajungi în dizgraţia altora. Oricum ai da-o, pentru unii tot nu vei face bine, tot nu vei fi bun… Acesta este crudul adevăr al lumii în care trăim, dar ne este atât de greu să-l acceptăm…

Spre deosebire de alţii, creştinilor ar trebui să le fie mai uşor, fiindcă ei îl urmează pe Hristos. Ştim foarte bine că până şi Fiul lui Dumnezeu, când a trăit printre oameni în trup, a avut „duşmani”. Asta ştim, dar uneori ne purtăm de parcă n-am şti şi cum a procedat El. Mă refer mai ales la Evanghelia după Luca 19:41-44, care spune că Isus, ştiind ce avea să i se întâmple Ierusalimului, a plâns… Chiar aşa, Isus nu S-a bucurat de răul „duşmanilor” Săi, al acelora care L-au respins şi nu oricum, ci cu ocări, cu batjocură, cu lovituri… Nu S-a bucurat de răul celor care L-au condamnat la moarte, şi încă moarte de cruce… Nu S-a bucurat, ci dimpotrivă, a plâns… Oare noi, care spunem că suntem creştini, n-ar trebui să facem la fel?

Nimeni dintre noi n-a suferit cât a suferit Hristos, dar este adevărat că ne doare mult când suferim pe nedrept. Ne doare când vedem că sunt oameni care, pur şi simplu, ne confundă cu nişte ţinte dintr-un poligon de tragere… Dacă i-ai întreba de ce trag, nici ei n-ar şti ce să răspundă. Li s-a pus „pata” pe noi şi pace! Sau poate c-a fost şi vina noastră la un moment dat. Am greşit faţă de ei o dată, ne-am cerut iertare, dar ei n-au vrut să ne ierte. Probabil că de mult căutau o ţintă pentru a-şi descărca frustrările şi neîmplinirile de orice fel şi dacă tot ne-am oferit „voluntari”… Aşa am ajuns „calul lor de bătaie”.

Încercăm orice metodă pentru a pune capăt acestui război în care am fost obligaţi să intrăm, dar nu reuşim. Şi într-o zi auzim că „duşmanul” nostru, cel care ne-a făcut să suferim atât, s-a bătut singur. I s-a întamplat ceva rău, a căzut peste el o nenorocire. Iar noi, fiindcă suntem creştini, nu dăm petrecere, dar mai scăpăm printre dinţi sau măcar în gând următoarele cuvinte: „Aşa-i trebuie!”.

 „Aşa-i trebuie!”- curioasă vorbă! Dacă un om, orice fel de om, ar fi întrebat înainte să i se întâmple ceva rău dacă îi „trebuie” nenorociri, dacă are nevoie de necazuri, cine în toate minţile ar răspunde afirmativ? Nici unui om nu-i mai „trebuie” aşa ceva! De s-ar duce şi problemele pe care le are deja… Atunci, de unde şi până unde „aşa-i trebuie”?

Îmi aduc aminte cu plăcere despre o propunere a unui om de la care am învăţat suficient încât să-l pot considera un mentor. Dumnealui ne-a îndemnat să schimbăm sensul construcţiei „aşa-i trebuie”. De pildă, dacă cineva ne zice că a reuşit să ia nişte examene, noi să-i spunem: „Aşa-ţi trebuie!” 🙂 . Dacă ne spune că şi-a găsit în sfârşit un serviciu decent, să-i zicem: „Aşa-ţi trebuie!”. Dacă ne spune că este fericit, acelaşi: „Aşa-ţi trebuie!”… Într-adevăr, doar în astfel de contexte, „aşa-i trebuie!” are sens…

Deci, vă zic şi eu, dragi cititori, că dacă sunteţi fericiţi, sunteţi binecuvântaţi de Dumnezeu, „aşa vă trebuie!” 🙂 . Să nu uitaţi, însă, că până şi „duşmanilor” voştri, chiar dacă vă mai fac zile amare, le „trebuie” la fel. Nu vă bucuraţi de răul lor! Dacă le răspundeţi cu aceeaşi monedă, nici nu este de mirare că acest „schimb” durează la nesfârşit… Focul nu se stinge cu foc! Voi trebuie să folosiţi alte arme! Răspundeţi urii cu dragoste, vorbirii de rău cu vorbire de bine, mâniei cu blândeţe ş.a.m.d. Doar aşa veţi fi biruitori!