Privilegiaţii istoriei

Moto: „Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui?” (Luca 12:25)

Ca şi elev, iar mai târziu student, istoria a fost una dintre materiile mele preferate şi cred că în toţi aceşti ani am reuşit să-mi fac o imagine de ansamblu a ceea ce a fost lumea din trecut. E drept, o imagine incompletă, pentru că deşi încerci cumva să te transpui în acele timpuri, să înţelegi contextul, n-ai cum să pătrunzi cu adevărat o realitate dacă tu n-ai trăit-o. 

Îmi amintesc că cel mai mare interes, culmea, îmi produceau lecţiile în care se studiau războaiele, genocidurile, pandemiile, într-un cuvânt tot ceea ce a însemnat oroare în istorie. Ce era diferit la aceste cursuri? Mă provocau cu tot felul de întrebări, dintre care una îmi reapărea de fiecare dată: Cum au reuşit înaintaşii noştri să facă faţă?

Sursă foto

Să vezi cum cei mai mulţi din cei pe care i-ai cunoscut mor de ciumă, până şi propria-ţi familie… Să vezi cum turcii şi tătarii au prădat tot ce au găsit în cale, o iei cu greu de la capăt, dar iar vin şi îţi distrug munca (ca să nu zic de pierderile de vieţi omeneşti) şi tot aşa… Să vezi cum capul familiei se duce la război şi este aşteptat apoi în zadar, că nu se mai întoarce de acolo… Să vezi oameni murind de foame… Să nu mai ştii ce înseamnă pacea, că de peste o sută de ani e tot război, să fii martor la cele mai mari atrocităţi de care a fost capabil omul: bebeluşi luaţi de la sânul mamelor lor şi zdrobiţi de barbarii nemiloşi, torturi îngrozitoare şi atâtea alte fapte oribile la care numai dacă te gândeşti parcă începe să-ţi îngheţe sângele în vene… Deci, cum au putut trece strămoşii noştri peste toate acestea? Pentru că au făcut-o cumva, de vreme ce iată-ne, eu şi tu, drag cititor, urmaşii lor, am ajuns să prindem aceste vremuri. 

      Sursă foto

Poate unii se vor gândi că aceşti oameni au avut puterea de a continua, în ciuda tuturor adversităţilor, pentru că ei n-au ştiut altceva, fiind vorba de normalitate pentru ei. Această afirmaţie are un adevăr în ea, dar totuşi trebuie să ne gândim că şi ei au fost oameni ca noi, cu aceleaşi simţăminte, cu aceleaşi năzuinţe, cu aceleaşi împliniri şi suferinţe. Nu le-a fost deci mai uşor decât ne-ar fi nouă… Dar au învăţat ceea ce noi nu prea am învăţat până acum: au învăţat să trăiască viaţa fără să se mai gândească prea mult la felul în care este ea. De aceea, în vremea lor nu existau în vocabular cuvintele stres, depresie şi altele asemenea. Simplitatea lor, (ne)tehnologia lor nu le permiteau să privească mai departe de ziua prezentă şi de multe ori erau puşi în faţa „faptului împlinit”. Asta înseamnă că de multe ori erau „scutiţi” de grijile premergătoare unui fapt care, de multe ori, şi dacă s-ar fi ştiut că se va întâmpla, tot n-ar fi depins de ei…

Ei nu aveau „experţi” care să le atragă atenţia că este posibil să vină un al doilea val de ciumă când primul nici măcar nu s-a încheiat deja. Ei nu aveau programe de ştiri care să le spună de dimineaţă şi până seara câte persoane s-au infectat şi câte au murit. Ei nu se încărcau cu acea frică a drobului de sare din „Prostia omenească” a lui Creangă, citind în mass-media tot felul de scenarii negre. Ei îşi recunoşteau limitele şi aşa, în simplitatea lor, se agăţau mai mult de Dumnezeu. Făceau ce puteau şi îşi trăiau viaţa aşa cum era, mai bună sau mai rea…

A nu se înţelege că prin această postare mi-am propus să ironizez măsurile care s-au luat împotriva Covid-19 de către autorităţi sau chiar pandemia în sine. Am comparat, într-adevăr, cu alt prilej, rata mortalităţii cauzate de acest virus cu rata celorlalte pandemii pe care le-a cunoscut omenirea, dar nu pot să neglijez contextul pandemiei de acum. Acum cunoştinţele medicale sunt foarte avansate, acum dispunem de o anumită tehnică şi tehnologie specifica (mă gândesc în mod deosebit la terapie intensivă) ş.a. De aceea, mă gândesc că dacă Covid-19 ar fi izbucnit în alte timpuri, cel mai probabil ar fi fost mult mai necruţător.

Pe lângă acestea, vorbesc ca unul care a cunoscut şi el acest coronavirus. Aproape o lună a trecut de la primele simptome şi tot nu m-am recuperat complet. Mulţumesc Domnului că mă simt suficient de bine încât să vă pot scrie! Şi ceea ce am putut să realizez, în tot acest timp, este cât de privilegiaţi suntem noi, cei care trăim în Europa secolului XXI, faţă de toţi înaintaşii noştri, indiferent de epocă. Cât de privilegiaţi suntem chiar şi acum, în pandemie! Şi totuşi, văd în jur atâta teamă, prea multă frământare, griji şi nelinişte. Cu toţii ne dorim să ne întoarcem la zilele de dinainte de pandemie, dar trebuie s-o reunoaştem: SARS-CoV-2 nu este cel mai rău lucru care ni s-ar fi putut întâmpla…

Când am zis că suntem privilegiaţi, am ţinut să precizez la cine mă refer, şi anume doar la noi, cei care trăim în aşa-zisa „lume dezvoltată”. Da, şi astăzi sunt zone în care oamenii mai trăiesc încă orori despre care noi doar citim în cărţile de istorie! Ce bine ar fi fost pentru ei să fie în locul nostru, dar nu, pe lângă că e Covid-19 şi la ei, mai au de înfruntat foametea şi războiul…

Sursă foto

Mi-a rămas în minte un filmuleţ pe care l-am găsit cândva pe youtube. Un reporter îi pune câteva întrebări unei fetiţe refugiate pe nume Malak (adică „înger”), căreia părinţii i-au fost ucişi de ISIS, nemaiavându-i acum decât pe bunici. Îl ataşez aici. Niciodată n-am văzut mai frumos şi mai trist totodată bătălia dintre lacrimi şi un zâmbet pe faţa unui om. Ca de cele mai multe ori în viaţă, lacrimile au fost cele care au biruit şi de această dată…

Nu-i aşa că suntem cu adevărat privilegiaţi? Să lăsăm deci temerile inutile, anxietatea, grija zilei de mâine care ne răpeşte bucuria zilei de azi… Să lăsăm toate acestea, să ne încredinţăm în mâna lui Dumnezeu şi să privim cu speranţă spre viitor. 

Sursă foto

Deşi n-am fost mai buni decât alţii, Dumnezeu a fost bun cu noi… El n-a încetat să fie bun nici măcar acum, când ne aflăm în pandemie…