Nu fericirea, ci suferinţa a fost prima stare pe care am cunoscut-o după ce am venit pe lume. Aşa trebuia să se întâmple, aşa este firesc din punct de vedere biologic: să plângem mai întâi, ca apoi să râdem sau să zâmbim. Aşadar, primele noastre lacrimi au fost, pentru doctori şi pentru părinţi, un semn că suntem „în regulă”. Ceva mai târziu aveam să aflăm că au fost mai mult decât atât: acele dureri groaznice, pe care le-am avut până să vedem lumina zilei şi imediat după aceea, au fost o strângere de mână fermă din partea vieţii, un fel de „bine ai venit!”…
Unii văd viaţa ca pe un şir de suferinţe întrerupt din când în când de fericiri. Pentru alţii, dimpotrivă, viaţa este un şir de fericiri întrerupt din când în când de suferinţe. Oricum ar fi pentru tine, un lucru este sigur: pe Pământ, nimeni nu este scutit de suferinţă! Dacă te loveşti, te doare! Dacă eşti lovit, la fel…
Avem un trup de carne şi e firesc să se întâmple astfel. Prin urmare, ne împăcăm cu ideea suferinţei fizice. Mai ales că mai putem păcăli puţin creierul prin diverse calmante, mai există doctori care ne pot ajuta prin operaţii, dacă este cazul. Pot exista opţiuni… Dar ne este atât de greu să ne „împăcăm” cu suferinţele sufleteşti! De ce? Pentru că sufletul nostru nu poate fi „păcălit” niciodată! Nu există „calmante” pentru durerile sale! Suntem condamnaţi să fim şi pacienţi, şi doctori în acelaşi timp, pentru că nu există om care să ne poată ajuta dacă nu participăm şi noi la vindecarea noastră… O, dacă suferinţa sufletească ar fi la fel de uşor de înlăturat precum cea trupească…
Dar sufletul „funcţionează” după alte legi. De pildă, dacă cineva drag nouă cade şi se loveşte la mână, doar pe el îl doare mâna. E trupul lui… Dar dacă cineva drag nouă cade şi se loveşte din punct de vedere spiritual, dacă i se întâmplă un necaz, dacă a fost rănit sufleteşte? Şi aici este vorba despre sufletul său… Cu toate acestea, de data aceasta ne doare şi pe noi sufletul. Şi câtă durere! Nu cred că există durere mai mare decât aceea produsă de rănile celor dragi, răni fizice, dar mai ales sufleteşti…
Tânăr care tocmai a aflat că fratele său a fost ucis, sursă foto
Cu rănile noastre ne mai putem împăca, ne putem obişnui cu ele, ne putem resemna cu existenţa lor… Dar cum se poate resemna o mamă cu suferinţa fiului ei?
Reacţia unui copil palestinian după ce a venit de la şcoală şi a aflat că locuinţa familiei sale a fost demolată de municipalitatea din Beit Hanina, Ierusalim, sursă foto
Ca om, privind suferinţele altora, pentru că ale mele n-au fost, totuşi, prea mari, m-am întrebat de ce a lăsat Dumnezeu suferinţa pe Pământ. De ce trebuie să ne doară? De ce trebuie să plângem? De ce trebuie să fim trişti? De ce?
Bărbat disperat că a rămas pe drumuri după ce un ciclon i-a distrus casa, Sursă foto
Mi-am pus aceste întrebări, apoi am încercat să-mi imaginez o lume fără suferinţă: Cum ar fi dacă ne-am lovi, dar nu ne-ar durea nimic? Cum ar fi dacă trupul nostru n-ar mai simţi durere, acea senzaţie uneori incomodă, alteori insuportabilă, care nu ne lasă să ne vedem de ale noastre? N-ar mai exista medicamente, n-ar mai exista farmacii, n-ar mai exista doctori şi spitale. Ar fi minunat… Oare?
Nu ştiu dacă aţi aflat până acum, dar există oameni care nu simt deloc durere fizică. În termeni medicali, este vorba despre sindromul insensibilităţii congenitale la durere şi nu este deloc de bine. Astfel de oameni trăiesc mult mai puţin, boala lor fiind, de obicei, fatală. De ce? În primul rând, pentru că trupul lor nu trage nici un fel de semnal de alarmă când ceva este în neregulă. Apoi, în cazul nostru, durerea este „arma” trupului: că vrem sau nu vrem, n-avem încotro, trupul ne obligă să-l tratăm ca să scăpăm de durere. Imaginaţi-vă, deci, cum ar fi dacă trupul nostru ar pierde această capacitate de „şantaj” 🙂 asupra noastră…
Aproximativ la fel stau lucrurile şi în cazul suferinţei sufleteşti. Dacă vreţi să aflaţi cum ar fi fără ea, gândiţi-vă la cei care suferă de alexitimie, sociopatie şi atâtea afecţiuni care-i privează de trăirile noastre sufleteşti. Credeţi-mă, nu vă doriţi să fiţi în locul lor…
Aşa am înţeles eu că Dumnezeu a lăsat pe Pământ suferinţa, atât fizică, cât şi sufletească, cu un scop: ea ne trage semnale de alarmă, ne face umani, ne curăţă, ne ajută să fim mai buni.
Nu ne place, dar având în vedere contextul, a fost lăsată spre binele nostru…
Lumea lui Teonymus 
Viata in sine poate fi privita ca o suferinta, ea nefiind niciodata fara de sfarsit. Oricat ne-am zbate, nu am putea bloca croseul mortii…
Legat de imunitatea la durere, sa stii ca uneori mi-am dorit sa am acea imunitate… dar da, iti dau dreptate, durerea este benefica.
Cred că viaţa este mai degrabă o „dulce suferinţă”. Suferim, aşa cum ai spus şi tu, până când moartea ne va da un croşeu care ne va face K.O. (fiindcă tot ai împrumutat termenul din box 🙂 ). Dar, cu toată prezenţa suferinţei, viaţa mai are pentru noi atâta frumuseţe. Mai există dragostea cu care ne mai putem lega rănile. Există fericiri mai mari sau mai mici…
Deci, eu zic că se merită să iubim viaţa, în ciuda laturii sale întunecate.
Ideea mea era ca viata este o suferinta si ca viata nu este fara de sfarsit. Faptul ca se sfarseste, este motivul suferintei ce-o caracterizeaza.. Desigur ca are si fericire, iubire, bucurii, insa per total…..
Am priceput ce ai spus, doar că eu, ca idealist, am o viziune asupra vieţii mai puţin sumbră decât a ta. 🙂
🙂 Ok, domnule!
Interesantă cugetarea ta. Printre alte semnale de alarmă, suferinţa ne arată ce preţuim mai mult şi pe cine. Dar totuşi, crezi că Dumnezeu a lăsat suferinţa pe pământ, în sensul de a o inventa?
Potrivit Bibliei, suferinţa a apărut după căderea în păcat. Păcatul a adus după sine suferinţă, durere şi în final moarte.
Nu ştiu la ce te referi când spui „a inventat-o”, dar da, Dumnezeu a lăsat suferinţa pe pământ, ca pedeapsă pentru păcatul adamic. Dacă Adam şi Eva n-ar fi încălcat acea poruncă divină, n-ar fi cunoscut niciodată nici suferinţă, nici moarte. Şi deci, nici noi nu le-am fi cunoscut.
Apostolul Pavel spunea în Romani 8:28 că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, iar eu, personal, cred că şi suferinţa face parte din acele lucruri.
Aici voiam să ajung. M-am gândit mai bine la sursă şi mă gândesc că s-ar putea spune că omul a ales suferinţa voluntar, amăgit de ambalajul ofertei primite de amăgitor.
Se poate spune că Dumnezeu a lăsat suferinţa, până la urmă, ca urmare a alegerii omului.
Un adam care are lăsat suferinţa ca moştenire oamenilor suntem şi noi, care prin alegeri greşite producem suferinţă părinţilor, soţiilor, copiilor, prietenilor, necunoscuţilor. Nu e tragic ce repede se răspândeşte?
După cum spui şi tu, omul a ales suferinţa voluntar. Faptul că s-a lăsat amăgit nu-l disculpă: Dumnezeu i-a poruncit să nu guste din acel pom, şarpele i-a zis să guste că nu e chiar aşa cum spune Dumnezeu, iar omul „singur-singurel” a decis să meargă „pe mâna” şarpelui.
Aşa a pătruns păcatul în lume, şi odată cu el, şi suferinţa.
Suferinţa este, aşadar, o consecinţă a păcatului. Dar, pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu, ea poate fi mai mult decât atât: ea are efect disciplinar, este „purificatoare”. Mă refer mai ales la ceea ce Biblia numeşte „încercări”.
Şi uite cum ajung iar la concluzia articolului, şi anume că suferinţa ne este dată spre binele nostru…
Înţeleg de ce benefică suferinţa, de ce nu ar fi în regulă să nu mai existe. Dar hai să ne mutăm de cealaltă parte a acestui duo de cauză-efect. N-ar fi bine să fie mai puţine motive de suferinţă? N-ar fi mai bine să fie mai puţine inimi rupte de durere şi mai mult soare…?
Dacă priviţi lucrurile aşa, am putea să ne punem şi această întrebare: N-ar fi mai rău să fie mai multe motive de suferinţă, mai multe inimi rupte de durere şi mai puţin soare? Cu siguranţă ar fi mai rău.
Ce-am vrut să spun este că, în calitate de creştin, personal cred că există un anumit echilibru în toate, deci şi în ceea ce priveşte suferinţa. Mai exact, cred că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem suporta. Iar atunci când îngăduie „încercări” în viaţa noastră, deci suferinţă, o face întotdeauna cu un motiv anume. Şi „cantitatea” acelor suferinţe ţine tot de acel motiv. Şi să nu uităm că acela care trece prin încercări, primeşte şi putere de la Dumnezeu dacă I-o cere cu credinţă. Nu este singur…
În concluzie, repet ce am spus şi în articol: suferinţa (în cantitate mai mică sau mai mare, după caz) a fost lăsată spre binele nostru. Dumnezeu nu ne doreşte răul, ci binele, doar binele…
Înţeleg ideea, dar îmi vine greu să accept şi mă întreb din când în când de ce unii trebuie să ducă atât de mult… de ce crucea pe care o poartă le încovoaie spatele…
În fine, degeaba mă întreb acum, probabil că o să înţeleg abia dincolo…
O săptămână frumoasă, cu bucurii şi suferinţă limitată tuturor!
Ca oameni, ne vine greu să acceptăm suferinţa, a noastră, dar şi a altora. Nu trebuie, însă, să ne pierdem încrederea în Dumnezeu.
Chiar dacă nu vom înţelege acum de ce trebuie să suferim atât, aşa cum aţi spus şi dvs., vom înţelege dincolo…
Vă doresc şi eu o săptămână frumoasă! 🙂
Pingback: Intouchables | Lumea lui Teonymus
Pingback: Colindătorul | Lumea lui Teonymus